Cronică de carte – Vina de a fi răsturnat ordinea actuală a poeziei*

226

Iată-l pe Ion Popescu Brădiceni din nou în atenţia noastră. De astă-dată cu o carte ce parcă închide un cerc de foc – al Poeziei, bineînţeles – ca să deschidă în apropiere altul, sub o altă rază geometrică: „Ars Poetica Transversalia – cu douăsprezece întoarceri ale lui Constantin Brâncuşi acasă”, în Editura Scrisul Românesc şi sub egida Institutului Cultural Român – filiala Oltenia Târgu-Jiu.

O particularitate a întreprinderii actuale ar fi şi aceea că autorul a solicitat sprijinul în alcătuirile de deschidere celor doi fii ai domniei-sale, Dan Adrian Popescu şi Silviu Doinaş Popescu, pentru traducerea în limba engleză a Cuvântului înainte şi la scrierea unei aşa-zise „în loc de prefaţă” – „Transcendentul sau o călătorie de la profan la sacru”, eseu aparţinând lui Silviu Doinaş ce tocmai purifică înţelesurile prefixului „trans” purtându-l ca un ostaş harnic până în mireasma dulce şi amară a Imperiului Roman. De unde, iată, adevărul zicerii străbune că „aşchia nu sare departe de trunchi”, ci întocmai se ridică, aş zice eu, cu abnegaţie şi talent, cărturăreşte.
„Am scris această carte pentru/ mirobolanţa ei din Centru.// Dar vai,/ pe cai,/ spre rai,/ un crai,/ se ţine/ scai/ de mine” – scrie Ion Popescu Brădiceni în poemul întâi, „Întoarcerea în Paradis”, unde, de asemenea, mărturiseşte: „Scriitura-i şanţ adânc,/ ce-l tot sap supus de ţânc.// Uite, dom’le, ce capcană,/ mi se-o lance-nfige-n rană,/ de-un Soldat imperial./ Aş ieşi de din real,/ aş ţâşni ca un nebun,/ pe o flacără de tun”. În rândurile mele de început consider necesară precizarea potrivit căreia poezia volumului de faţă nu seamănă cu ceea ce se scrie azi, fiind îndatorată unei existenţe spirituale complexe, asumate cu mult curaj, bine întreţinută de destin. Şi observ pe coperta ultimă a cărţii că Liviu Ioan Stoiciu are aceeaşi senzaţie: „Mulţumesc, domnule Ion Popescu Brădiceni pentru(…) o carte pe cât de insolită, pe atât de originală. Incitaţi la maximum cititorul, scrieţi o poezie stranie, plină de simboluri şi însemne vechi, dar şi de trimiteri contemporane, fie şi de ştiinţă, cu poeţi în viaţă sau dispăruţi. Mărturisesc, nu ştiu dacă aveţi asemănare (la poeţii transmoderni am mai întâlnit cuvinte specifice, descifrate de iniţiaţi, ca să dau doar un exemplu). Vă felicit! Cu cele mai bune urări, Liviu Ioan Stoiciu”.
Poetul Ion Popescu Brădiceni e urmărit de cărturarul cu acelaşi nume ca să se înlănţuie şi să se înjunghie cu cuvintele, puse în baloturi rare pentru o corabie ce abia soseşte. Spaţiul de acţiune e totdeauna livresc şi produsul unui înger zelos – imagini muzicale şi luminoase, cu efecte superbe, de genul: „Eu umbră şi oglindă nu port pe-acelaşi umăr./ De câte ori se-apleacă nici nu mai ştiu să număr./ Eu crin şi spadă neagră nu duc-n-aceeaşi mână:/ mi-ar desena fiinţa pe-o pagină stăpână,/ în liniştea ei pură, a unui vast mister/ şi-atunci ar răsări-o conturul sub alt cer./ După plecare-ţi, singur rămas-am, însă scriu,/ şi judec fără teamă. Cuvântul nu-i sicriu/ de aur şi nici scoică şi nici măcar olan/ de-acoperişuri curbe şi nici, cum mai credeam,/ un labirint de şarpe şi homoiomerie/ înfrăgezând lumina şi însoţindu-mi mie/ tăcerea, peste veacuri, într-un ţinut de aştri -/ ci-i frumuseţea aspră din ochii tăi albaştri” – Libertatea (I).
Opus prin structură autorilor generaţiei sale I.P.B. are şi privilegiul scriitorului total (izbânzi nemăsurate şi căderi fabuloase), a cărui trecere armonioasă pare potrivită discursului cronicăresc, deloc obişnuit, împotrivindu-se poeziei curente, răsfrântă fragmentar în cioburi clasicizante. Universului exuberant i se observă de atâtea ori fiorii disperării giuvaergiului în faţa unei nemaivăzute diamanticale.
Iar din desenul cărţii sale – frunză de coca posedând opt nervuri: Ars poetica transversalia, Maestrul şi ucenicii, Tablete de scriitor în stil autoironic, Cântece şi totuşi poeme, Puterea fascinaţiei, Meditaţii în imponderabil (jurnal de însingurat), Aporiile lui Axios, Dousprezece întoarceri ale lui Constantin Brâncuşi acasă – aduc aici, în cadrul manifestării de la Filiala Oltenia – Târgu-Jiu a Institutului Cultural Român, în atenţie Întoarcerile… „Pururea-n graţia ierbii,/ copil, Constantin,/ şi Floarea de Crin,/ şi, de platină, Cerbii./ Focul, din miez cristalin,/ O mie şi una de zile,/ o mie şi una de nopţi,/ trăite de seniorul Brâncuşi/ la Paris./ Răsfrânte în Vis,/ Chipurile mamei din Brădiceni.// La Hobiţa, tatăl terminându-şi Urcuşul;/ iarba îşi alcătuieşte culcuşul/ întorsului fiu risipitor/ mierlele să-i plămădească-n auz/ un zeu mai puternic/ şi mai roditor”. Şi tocmai am citat integral Întoarcerea… I şi să-l poziţionăm pe autor nu doar ca pe un stei în geografia sculptorului de la Hobiţa. Să-l proclamăm, fără riscuri, pe aceleaşi pietrişuri ale apelor curgătoare şi pe aceleaşi poteci ale codrilor Brădicenilor şi Hobiţei, zonă de-a curmezişul unor frământări creatoare continue. „Tu iubeşti roţile şi forma de stea,/ iubite artist;/ Eu spiţele lor de aramă.// Tu iubeşti soarele în formă de ou,/ eu osia lui de aur.// Sceptrul ce-l porţi/ îşi cunoaşte puterea.// Diafragma mişcării mele/ în acest acvariu/ străvechi/ sub tunica-ţi albastră/ mă dezmeticeşte.// Doar amândoi/ iubim/ scoarţa Copacului Lumiii;/ această piele solzoasă/ a Labirintului/ şi misterul povestirii de faţă” – Întoarcerile… II. Ion Popescu Brădiceni tocmai îşi justifică alibiul corespondenţei cu consăteanul Brâncuşi, cu măreţia lui. Mai atent la sine, poetul mărturiseşte textul purtând titlul În loc de postafaţă, pentru echilibru, poate: „Este această carte una a disperării de a nu fi nemuritori şi a durerii fără margini. E un ritual care pregăteşte sufletul de marea traversare a eternităţii din timpul ce se va fi aflând străin de noi.” Pus (eminescian!) între margini şi nemargini, ca o legiuită ninsoare de vară I.P.B. îşi strigă cu un suflu violent înaintaşul. „Zeul tăcea./ Tăceam şi eu/ surprins/ că stelele/ în cer/ se vor fi stins.// „Poete-mi zice taciturn/ Maestrul -/ Ideile-ţi/ veni-vor/, ca şi când/ Zăpezile-s poemul/ ce l-ai scris/ şi s-a topit/ la Soarele/ din vis”.// „De din Zăpezi/ – îi spun -/ se-aud vibrând/ ca-n Univers/ şi alte corzi, dar restul…”/ …/ Zeul tăcea./ Îmi asumam incestul” – Întoarcerile… XII. Numai că asumarea se întâmplă fără violenţă, de unde impresionantul spor al cifrului liric inclus în poemul dedicat lui Constantin Brâncuşi. Ca o ecluză înspre marele artist plastic al lumii, Ion Popescu Brădiceni încheie cartea cu eseul intitulat „Arta sculpturii, în stejar în câteva capodopere create de Constantin Brâncuşi”, desigur ca să-şi ducă la capăt şi cu „vrăbii în degete” foarte frumosul poem.
Se poate vorbi în poezia actuală de o părăsire a modelelor grave şi sublime, pe nesimţite demersul liric fiind adunat, uneori, într-o creponare bufonă. Vina de a fi răsturnat ordinea actuală o trecem la Ion Popescu Brădiceni, ce reîncarnează în spaţiul poetic, ca un romantic teribil, neliniştea, groaza, spaima năstruşnică – într-o adevărată aventură a spiritului. Poet arcuind cuvintele într-o ordine moştenită şi peste proiecţia marii poezii! Ce, cu siguranţă, va continua să scrie dincolo de orizonturile amurgului…
Alex Gregora
* Ion Popescu Brădiceni, „Ars Poetica Transversalia – cu douăsprezece întoarceri ale lui Constantin Brâncuşi acasă”, 2013, Editura Scrisul Românesc – sub egida Institutului Cultural Român – filiala Oltenia Târgu-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here