Cronică de carte – Portret de scriitor târgujian: Lazăr Popescu

266

bradiceni1. Între ontologie şi axiologie

Am scris, în dese ocazii, despre opera lui Lazăr Popescu. Îi cunosc gândirea sedimentată, potenţialul imaginaţiei, stilul inconfundabil. Este un homo culturalis complet, un homo creativus imploziv şi un homo scriptor de-o autoexigenţă împinsă la extrem. Şi e perfect aşa.

De vreme ce mari critici precum Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Ion Arieşanu, Nicolae Dragoş, Paul Aretzu, Valentin Taşcu şi alţii, ori mari editori precum Nicolae Tzone, Mircea Petean s-au pronunţat în favoarea sa, orice dubiu trebuie lăsat deoparte. Cu sau fără voia unora sau altora, Lazăr Popescu e un nume care străluceşte pe firmamentul literaturii autohtone. O strălucire img848ezoterică totuşi, căci recursul său la mitologie ex abrupto şi la mitografie îi ocultează cumva mesajul. Însă profitabil îl şi ostensionează.

Eclatanţa sa are particularităţi distincte: autocunoaştere, punere în abis, rostire angajată axiologic. Aceasta s-a văzut cu ocazia primei lecturi publice aprobată de filiala Craiova a USR în Târgu-Jiu. Evenimentul, cu totul special, s-a petrecut nu demult la Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” Gorj.

Ca poet ni se prezintă ca un postmodern moderat: „Amurgul traversat”, „Omul care trece podul”, „Fachirul de scai”. Cele trei volume sunt caracterizate printr-o stringenţă semantică şi aproape epistemologică, printr-o fenomenologie reconfigurată spaţio-temporal. Ceea ce înseamnă că poezia lui Lazăr Popescu îşi menţine statutul poetic nealterat dar şi pe cel simbolic (a se înţelege semiologic/himenologic). Ceea ce se aşează ca trăsătură fundamentală în scriitura lui Lazăr Popescu este pentru început atmosfera. Îi urmează acesteia tendinţa spre intertext, seducţia infrarealului, dar şi semioza introiectivă.

Ulterior discursul fie se scurtcircuitează unde secvenţialitatea se transformă în halucinantă panoramă kenotică fie tabloul se densifică până la sufocare, fie dimpotrivă se nostalgizează spiritual reîntorcându-se într-un tardomodernism de bună factură estetică.

„Alexianu şi alte prezentări” este o carte de metaproză poetică. Ea vine inevitabil în prelungirea noului roman francez şi ascunde în titlu o capcană detectabilă prin critica lui Wayne C. Booth (a se vedea „Retorica romanului”) care vorbeşte şi ne povesteşte despre personaje care la rândul lor povestesc şi despre alte personaje care prezintă autoprezentându-se.

Ineditul roman „Eşecul cartofilor cruzi” este o trilogie din care n-a apărut decât volumul I intitulat „Falsul paradis” la editura Limes din Cluj-Napoca în prestigioasa colecţie Romanul secolului XXI. Ea se referă la perioada interbelică (primul volum), la perioada comunistă (al doilea volum se numeşte „Cravatele roşii”) şi la actuala tembelă tranziţie (al treilea volum). Primele două volume sunt finalizate; cel de-al treilea are deja scrise 80 de pagini.

„Şansa şi restul” care este un jurnal-eseu a fost tipărit la aceeaşi excelentă editură clujeană Limes a marelui scriitor Mircea Petean şi se situează la graniţa dintre poezie şi filosofie, dintre eseu şi teorie.

Iar nu în ultimul rând teatrul lui Lazăr Popescu vine în prelungirea teatrului absurdului dar fără epigonism, asta pentru că preia o anumită tentă poetică realistă sau metarealistă deopotrivă îmbinată cu subtile aspecte ezoterice (a se vedea „Zeul de schimb”). Dealtfel iată, în paradigmă, cele cinci piese aparţinând lui Lazăr Popescu: „Periodicele” (titlu preluat din matematică, care după cum spunea Wittgenstein a însemnat moartea filosofiei); „Zeul de schimb” (o încercare de antropologie scenică a sacrului); „Realitatea paralelă” (cu tentă science fiction); „Integraţii” (cu accent preponderent real-imaginar); „Pledoarie pentru fasole” (această piesă fiind de un ezoterism autoironic şi de un hiperrealism aproape postarghezian).

2. Un aer monumental

În „Eşecul cartofilor cruzi I Falsul paradis”, Lazăr Popescu ni se înfăţişează şi ca un remarcabil prozator: unul de factură evident transmodernă, căci scriitura-i, dezinvoltă şi percutantă, se situează în linia marilor romancieri ai secolului XX. Apariţia acestei noi trilogii (vor urma „Cravatele roşii” şi „Miniştri şi manele”) era strict/imperativ necesară. Cumva, situată pe (arhi)urmele lui Marin Sorescu din „La lilieci” ori pe acelea ale lui Ion Creangă şi Nicolae Al Lupului, din Amintiri din copilărie” şi respectiv „Posada Gurenilor”, povestitorul „columnist” se delimitează de aceştia printr-un altfel de program narativ-ficţional. Îşi alimentează discursul, în primul rând, în inepuizabila oralitate a literaturii populare româneşti şi apoi în arheologia-i mitologică/legendară. Apoi, auctorial vorbind, se lasă violent sedus, transgresat chiar în interioritatea-i reflexiv-invenţională, de politica epocii, de avatarurile unor personaje trăitoare până la saţ (ideologic) ale vremurilor ai căror agenţi hermeneuţi sunt; căci eroii romaneşti ai lui Lazăr Popescu încontinuu comunică şi se comunică, tălmăcesc şi răstălmăcesc mesajele epocii, se află încapsulaţi în propriile lor comentarii, exprimă mai fruste ori mai încifrate (pe ocolite adică, înţelepte, cu dus-întors, în dungă ş.a.m.d.) opinii, de regulă critice, cu accente deseori policratice.

Acest prim volet al trilogiei respiră un aer monumental, căci reinstituie în arealul scrisului contemporan suflul epopeic şi caracterul de frescă intrinsecă, uşor tributară conservatorismului organic şi sănătos etic din interbelic. Ceea ce un critic exigent remarcă inevitabil rezidă în aspectul fundamental al unei metapoetici ascunse, bine absorbită/resorbită de/în text, ceva în genul lui Ioan Groşan ori Mircea Nedelciu şi poate chiar în maniera lui Nicolae Breban din ultimele-i romane şi chiar Marcel Proust.

Lazăr Popescu – se vede de la bun început – îşi grefează scriitura pe un conglomerat mentalitar omogen şi, deopotrivă, pe un transpaseism de sorginte eminesciană, sadoveniană, rebreniană ori, mai ales, marinprediană. Asta deoarece în atmosfera romanescă plutesc aburii abia vizibili ai unei reverii paradisiace, ai unei melancolii crepusculare (gen, să zicem, Lampedusa ori Mateiu Caragiale?), ai unui neorealism şi hiperrealism critic şi ontologic de o transretorică validă estetic/artistic; se mizează în arta povestirii, din „Falsul paradis” pe o dezartificializare (a se citi renaturalizarea limbajului) a semanticii desfăşurate cu o vigoare neobişnuită. Aceasta este o trăsătură benefică romanului, specifică şi unei tradiţii moştenite cu sacră responsabilitate, dar preluată creator, diseminant/reseminant şi condusă în teritoriul, mai elaborat, mai autoreferenţial, al rematicului mai degrabă antifabulatoriu decât antimimetic, totuşi, mereu racordat la o reţea densă de subtile şi fecunde, în planul meta- şi trans-imaginarului, intertextualizări.

Ion Popescu-Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here