Cronica de carte – POETUL: Între vis şi realitate

164

„În loc de prefaţă” poate fi considerat, de orice critic literar, şi drept intenţie programatică. La aceeaşi strategie recurge şi Ioan Mazilu Crângaşu în volumul său „… şi totuşi Sonetul” (Editura RawexComs, 2013, 228 pagini).

Sonetul, ca formă fixă, e o specie lirică dificilă pe care eu însumi am practicat-o deseori iar doctorul în estetică, Ion Mocioi, mi-a publicat la editura-i o selecţie din asemenea încercări (vezi Ion Popescu-Brădiceni: 50 de sonete, Drim Edit, 2004, 63 pagini), în antologarea regretatului Valentin Taşcu.
Nu-l cunosc pe Ioan Mazilu Crângaşu, dar am aflat că a mai scris încă cel puţin 7-8 titluri ca de exemplu: „Carcera cu oglinzi”, „Grădina cu sonete”, „Măştile Rondelului”, fiind cumva comiliton cu Florian Saioc.
Şi rondelul este tot o formă fixă, deci, de la bun început, îl pot „suspecta” pe poet de neoclasicizarea discursului său transretoric. De altfel în deschiderea cărţii sale, autorul, ne avertizează distinct şi semiotizând transparent: „Spre valul care urcă în frumos / … / Eu limpezesc, purific în fiinţe / Şi mă retrag în Gloria Poesis!”.
Paradigma fiind deja instituită, nu-mi reprim nici cea de-a doua menţiune critică; văzând cuprinsul distribuit în cinci secţiuni intitulate sobru: Calendar, Elogii, Portrete, Reflectări, Omagii. Ne găsim în faţa unui nostalgic al Edenului / Paradisului / Raiului, situaţie care iarăşi mă incită: teza mea de doctorat susţinut(ă) la Universitatea din Craiova chiar această temă a avut-o (vezi „Mitul Edenului / Paradisului / Raiului în poezia română interbelică – Modele literare”; Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, 200 pagini).
Motto-urile care preced cele o sută de sonete se referă explicit la transgresarea filosofiei de către poezie, la imperativul întoarcerii în Edenul părăsit. Fiinţă văzătoare şi simţitoare, artistul, orice poet liric, în virtutea naturităţii sale, are misiunea să dezvăluie calea reîntoarcerii la Paradisul pierdut.
Ioan Mazilu Crângaşu – un condeier ale cărui producţii nu sunt comentate de Emilian Marcu în „Vitrina Cărţilor” (Editura PIM – Iaşi – 2013, 644 pagini) – pare mai degrabă mimetic, dar sfâşiat între vis şi realitate, între dionisiac şi apolinic. Sonetul „Vis şi realitate” poate fi asimilat în vecinătatea unui alt sonet aparţinând gorjeanului Ion Cănăvoiu, ambele texte invocând vinul „ca un murmur al artei muzicale”. Reminescenţe ale fabulosului popular ne întâmpină pretutindeni, însă tonul major îl dau culegerii, pe marginea căreia glosez, chemările naturii, fabulele animaliere, filosofarea cu accente moralizatoare. „Alchimiştii de zoaie şi de izuri, / bălţi mucegăite şi stătute” se comportă totuşi paradoxal căci nu se revoltă precum T. Arghezi de pildă împotriva „tiparului satanic, uniform”. „Armatele de poeţi”, de azi, ar fi nişte „elite de ceuci şi poponeţi / … / codoşi de piei de cloşcă venetică” şi care „târăsc cu ei şi rapăn şi stihii”.
Ce voi sublinia, neapărat, în continuarea cronicii mele: Ioan Mazilu Crângaşu posedă o imaginaţie lingvistică bogată, luxuriantă, cunoaşte multe taine ale prozodiei: Memoria lui culturală guvernează un teritoriu al vieţii unanime unde vreo ciută cade pradă vreunei gorile ca-n „Moartea căprioarei” a lui N. Labiş; prin urmare, legea intertextului funcţionează eficient şi prolific; iar versificatorul, inepuizabil, reflectează, într-o stare de graţie „pe pajiştile cărţilor”, aşteptând să creadă „din nou, copil, la o minune”, precum transmoderniştii veritabili, adepţi ai recuperării sacrului, ca, în cele din urmă, să se redescopere estetic: „în tihna mea albastră, vesperală / adun ecouri nobile perene / … / înconjurat de graţii, / cu spirite mă văd în levitaţii…”
Şi, întru respectarea cercului hermeneutic, să pun punct recurgând la „autodenunţul” – tot metapoetic – din „În loc de postfaţă”, în care Ioan Mazilu Crângaşu se autoexplică magistral.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here