Cronică de carte – LUPTA PENTRU IUBIRE – a lui Flaviu George Predescu sau despre transformismul românesc

175

img029Flaviu George Predescu este un nume nou pe harta poeziei româneşti actuale. Un nume recent afirmat care, după „Răsfoindu-mi adolescenţa”(2005), „Despre cer, iubire şi rouă”(2006), „Aurul n-are trecere-n rai”(2009), iese de la tipar cu o nouă plachetă intitulată rimbaudian „Moartea prematură a unei veri”(2010).

Volum,ul – şi începem prin a-l cita pe autor – „vorbeşte despre o anumită luptă pentru iubire, pe care suntem obligaţi să o purtăm. Se găsesc în el momente trăite intens, transformate în litere, cuvinte, versuri.” Acest incipit autoreferenţial ne oferă de la bun început o primă cheie hermeneutică: autoîncadrarea în paradigma transformismului, curent încă viu pe mapamond. Paradigmă afiliată fireşte transformismului şi poate, doar în subsidiar, postmodernismului. Tranformismul practicat de Flaviu George Predescu strânge cuvintele „ca pe nişte pietre preţioase”. Aceste cuvinte sunt înmugurite şi „dezbrăcate de gânduri ascunse”, puse „într-o carte ca pe o frunză” şi chiar „în altarul inimii”. Frumuseţea dicţiunii lui Flaviu George Predescu e simultan emoţie şi patetică invocare a trăirii cuvintelor grefate pe amintiri. De altfel, poetul a purces în căutarea timpului propriu. Spre a-l metamorfoza într-o erotică sinceră rostită sau îngropată în tăcere, „într-o tăcere ca o poiană tăiată în două de-un râu”(splendid haiku!). Cerneala cu care sunt scrise aceste cuvinte sacraliza(n)te „ e sângele iubirii”. „literele reci” aşternute pe fiecare „pagină a sufletului” vor răsări ca nişte maci „trăind pe un câmp dogorit şi pustiu” sau ca „două cireşe smulse brusc din armonia comună”. Florile crescute pe suflet îl vor tămădui de boala dragostei cu „roua lor amară”, vor „transforma(s.m. I.P.B.) durerea în minune”, fie şi una fragilă, alcătuită – după cum insistă poetul – „din rouă şi petale”. Această temă, acest motiv obsesional al cernelii, prevertian, conferă „bucăţilor” ontolirice din „moarte prematură a unei veri” o aură metapoetică, emanată de un nucleu preponderent transpoetic, cel al amintirilor, de care nu are cum a se apăra „decât înecându-mă în cerneală/ şi adormind pe caiete, pe cărţi…”(Amintirile tale), „fără să fie agresat cu metafore”. Dar „şi cărţile vor adormi una câte una”(Dragoste). „Toţi au linişte şi stabilitate/ numai mie prin inimă vântul îmi bate/ şi rostogoleşte hârtii mototolite/ scrise cu litere reci, cătrănite”(Descriere). Şi totuşi „supravieţuind oarecum prin cuvinte”, Flaviu George Predescu are convingerea că „în paginile tipărite” iubirea lui se va păstra. Iar el va căuta „lumină în inimi şi-n ochi”, „în boabe de struguri”, căuta un rost şi „acea făclie ţinută de lună pe palme” ori „nevinovăţii imaginare” pe care, ispăşindu-le, va redeveni „omul care se ştie bucura de viaţă”, „de sunetul din depărtare al unei locomotive”, „de o lingură cu supă”, „de mirosul de iarbă”(Omul care ştie căuta bucurie). O artă poetică antologică va ţine loc de concluzie a acestei succinte cronici de carte: „Se nasc noi cuvinte/ Unde vor mai locui?- Căci cuvintele sunt nemuritoare/ În pântecele stiloului meu/ E loc de viaţă veşnică, nu de uitare.”(Cuvinte noi), la care se cuvine şi un ultim accent axiologic din parte-mi. Texte precum „Cum ne-ai lăsat”, „Dulce şi amor”, „Despre felul poeziilor”, „Cale tăcerii” ori „Paşii tăi” în care reapare ideea transformării („Urmele paşilor tăi uşori/ se transformaseră în flori, în culori”) reprezintă însemnele unei maturizări auctoriale de bun augur.

Ion Popescu Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here