1. O conotaţie tragică a eului
În cea de-a treia sa carte de poeme (despre primele două am scris în „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane”[1]), insitulată inteligent şi transromanetic „Iluminaţii astrale”[2], Gheorghe Cârstoiu se revendică dintr-o tradiţie pe care Martin Heidegger a reinventat-o drept a drumului şi a casei/ şi a cărării în pădure, care-l salvează pe poet din vreo posibilă derivă.[3]
De data aceasta poetul, reveriant, al unei copilării cu-o ironie deloc maliţioasă, căci fusese „copilul răsfăţat din cătunul” natal, ca, de pildă, Bârsilă (ori Esenin sau Labiş – n.m.,I.P.B.), încearcă să treacă frontiera modernităţii în largul neo-postmodernităţii de recurenţă „temătoare de ipohondrie, în timp ce sub albastrele ferestre cetatea mişună haotic”[4].
Ca şi Paul Celan, gorjeanul (şi târgujianul) Gheorghe Cârstoiu, vechi „columnist”, se simte „ca un câmp sub cer roşu inhibat adăpostind un amurg cu dorul femeii din burg, scormonind, din pustie, în flaut, toată singurătatea” dintr-un timp, vai, el însuşi „însingurat, zdruncinat de insomnie”. Astfel din nostalgie, versurile sale deseori rimate, dar obligatoriu ritmate (contestatar al unui curent literar de-i vreme muribund – n.m.,I.P.B.) eminamente transmodernist, glisează în intenţie politică, ca să confere o conotaţie tragică eului prozaic de serviciu pe care-l ridică la nivel de metaforă a propriei epoci, traumatizate de războaie conflicte, corupţie, ideologii criminale etc!
2. Urmuzianismul reciclat
În „Iluminatii astrale” tehnica poetică descinde inevitabil dintr-un limbaj când hermetic când cu inflexii de incantaţie; dar „ţintind spre-un timp elevat” ori „subscriind pe floră meditativ şi resemnat, cu tinereţea rătăcită, schimbând alţi adidaşi”. Sarcasmul subsidiar pledează pentru acea omnipotenţă a logosului în numele căruia ne încredinţează: „M-accept în format sclipitor înaintea infinitului, de o parte mirajul luminii, iar la mijloc eu, purificatul, şi după cum se vede şi străduitor – ca şi Lucian Blaga – să nu strivesc corola de minuni a lumii”. Apolinic, cu soarele se caută în amiezi, neîntrevăzând nicio interdicţie; prin urmare cultivă elegia ori, ca şi un autentic alchimist, recurge la picătura de mercur. Purificarea e un proces al unui aed care se vrea „un tămăduitor de suflete” cu „inima înclinată spre vis”; „când oraşu-i mic ca o parabolă” discerne să scrie parabolă după parabolă pe verticală (adică paradigmatic – n.m.,I.P.B.) decis să se înalţe cu ele cât o să fie cu putinţă.
Asta deoarece luând viaţă drept plăsmuire, s-ar tot duce peste zări străluce, tot decodificând ambiţios „motivul morţii lui Urmuz”. Optând pentru modelul urmuzian, Gheorghe Cârstoiu se joacă, şi el, de-a fizica absurdă; are, la fel ca maestrul din care se revendică, un simţ specific românesc al comicului, al râsului muntean-mucalit, depistând diformul, normalul, pe linia satirei (conform spusei latineşti „satura tota nostra est” – n.m.,I.P.B.) a burlescului etc.; şi tot precum Urmuz acceptă ca salutară metoda supradimensionării gratuităţii unei „gramatici liricoepice” (asemenea, pare-se, şi lui George Magheru – n.m.,I.P.B.) şi a unor declaraţii erotice, libertine cu totul, frivole, bombastice, unele chiar cu un asumat „gust îndoielnic”, dar reconontat nu cu acelaşi material de inspiraţie ci cu incidentale specificări livreşti şi note de evidentă intelectualitate.
3. Poezia, substanţă a memoriei
Şi pentru Gheorghe Cârstoiu poezia e substanţă a memoriei, transpusă în regim liric. Într-un interviu luat de Lia Brad nobelianului Odysseas Elytis, marele poet grec insular şi idiomic consideră limbajul său poietic: „o realitate aparte, un mic univers individualizat” în care, dacă ai un dar deosebit al limbii, poţi inventa cuvinte, toposuri, un stil din dar şi har, speciale şi evident specifice în nume propriu. Poate că şi Gheroghe Cârstoiu trage cu urechea la conversaţiile mitice/ mistice dintre lucruri ori fiinţei aparte; apoi exorcizează nălucile realităţii spre a fi întoarsă iar pe calea către lume a inspiraţiei, imaginaţiei emoţiei, senzaţiei comprimate, nuanţelor de orfică sensibilitate, metafizicii solare.
Ca atare, poetul din cărticica de seară „Iluminaţii astrale”, pe care-o foiletez atent la detalii interstiţiale, se crede cu „menire fatidică”, dar nu mumifică reminescenţa ci doar le repotenţează în nou (con)text şi (arhi)text; „luna plină pe cer plutind” îi trimite mesaj direct în inimă (aceasta ca dublură umană a astrului selenar – n.m.,I.P.B.); poemul său este aidoma unui „copac cu milioane de frunze care i-ar răsări deodată-n gânduri”.
În poema „Creier purificat” Gheorghe Cârstoiu aplică reţeta poeticii postmodernităţii de sorginte, în cazul său, nichitastănesciană. Dar – ca unul care l-am cunoscut pe Liviu Petrescu şi de la care am volumul său mirabil pragmatic „Poetica postmodernismului”[7], mi-am notat într-o agendă jurnal din 1997 că poezia din această speţă mizează pe deconstruirea subiectivităţii auctoriale, pe modelul epistemic al pluralităţii, pe infrarealismul americănesc (al lui Fredric Jameson), pe abolirea parţială/ ori totală/ a referinţei în favoarea jocului semnificanţilor aproape suficienţi sieşi (vezi „Miracol”(p.21), „Predicţia visului”(p.30), „Livada de vişini”(p.35) etc. – n.m.,I.P.B.)
4. În faţa peştişorului de aur
Dar şi-n tardomodernism, şi-n postmodernism, şi-n transmodernism, poezia e metadiscurs (cultural, intertextual, celebralist, fantast-narativ, investigaţie a poveştii în straturile ei mai adânci (unde arhetipurile supravieţuiesc doar adormite – n.m.,I.P.B.), sinteză „imposibilă” a contrariilor (vesel-trist, logic-ilogic, real-imaginar, veghe-vis, firesc-miraculos, pur-murdar, înger-diavol, moarte-nemurire etc.).
Ca atare, scriitura s-ar vrea amplă dar şi de fapt anatomică, dublonoezică în cele două emisfere cerebrale: „prima, încărcată cu iubire”, cea de-a doua: a minţii rapide care „ia decizii din judecata-i dreaptă şi nepărtinitoare”; ori e divagaţie, iniţiază trame „chibzuieli poate imperfecte”, însă, desigur, apolinic, atunci când evocă „acele vremuri trecute, ca o amiază”.
Până şi îngerii sunt deja poeţi „cu ochii ţintiţi spre merinda unei comune vieţi”; iar el, ca aed, „se deşiră în zigzag” programatic – involuntar, „letargic şi ursuz”. Ceaiul e pentru el prilej de reeditare nostalgică a evadării din grădina Edenului; poezia sa emană din „buna mireasmă fără de saţ, frumoasa vopseală dorită veşnică”; poetul exclamă într-un extaz simbolist, ca şi Dimitrie Anghel: „În seara teilor, de foarte aproape,/ inspir miresme scurse din pleoape” (Ceaiul, p.44). Când se transmută în fantastic găseşte apă pe Lună şi urme de viaţă pe Marte”; estimp „Pământul ca drept de obidă, se poate aprinde de stres, evenimentul crucial neînţeles sau să dispară ca vechea Atlantidă, ori ca un munte de cretă”.
Ecologistul din Gheorghe Cârstoiu pledează în faţa peştişorului de aur pentru salvagardarea paradisului său cu iazul din pădure; dăruindu-se naturii priveşte păsările plin de şarm în timp ce pescuieşte, tot ca Urmuz [8], cu „creierul cântând, la trompetă”; apoi numără degetele vântului ca obiectiviştii americani, poate chiar precum George Oppen, astfel imaginea e de excepţie căci e plurifuncţională: trebuie să fie dovadă de autenticitate[9], de originalitate şi ingenuitatea poetului; imagismul lui Gheorghe Cârstoui evită pe cât se cuvine narcisismul graţie luminozităţii, clarităţii interioare şi propriei creativităţi insistente în a medita, pe sub cetini, ca romanticii cândva „retras cu umbra unor patimi”. ca să deconspire secretul vieţii sociale pe care-o vede, vai, ştirbită, „goală, terfelită în amănunte”.
5. De-a curmezişul cotidianităţii
Homo transculturalis şi adept al raportării la poeţi de prim rang, Georghe Cârstoiu se simte dezinvolt în compania unor George Ţărnea, Shakespeare, Esenin (vezi „Recviem”), Eminescu (vezi „Dileme”), Blaga (vezi „Cântec pentru Ana”), Macedonski (vezi „Noaptea de decembrie”), Bacovia (vezi „Toamna”), Nichita Stănescu (vezi „Prilej de ipoteze”) ş.a.m.d.
De bună seamă recuperând interbelicul (vezi „Interbelicul”, p.64) ori închinând ca George Călinescu o laudă brelocului (vezi „Brelocul”, p.65), poetul cade voit într-un prozaism eminamente postmodernist, al derizoriului nonfictiv, de „jurnal intim” şi „transversalic” (adică „de-a curmezişul” cotidianităţii de un comic crispat aidoma celui al lui Ioan Moldovan şi Petre Stoica: primul concettist ironic contabilizator al vieţii proprii cu un cinism delicios, cel de-al doilea parodic, cu ton antiemfatic, normal notându-şi impresiile crude ori evocând şi reconstruind o arheologie blândă cu o voluptate cu greu reprimată la aromele domesticităţii [Manolescu; 2014, pp.301,229-230][10].
Gheorghe Cârstoiu s-a maturizat definitiv, căci în fine ca un bijutier îmbolnăvit de nesaţiul sacrului şi ajuns în fine pe tărâmul unui transmodernism la care bate încă sfios ca la o poartă fie celestă fie pământeană sau subpământeană fie ca la o irepresibilă manieră transminulesciană (vezi textele de la pp.68-99), lucrează în filigran.
I.P.B
Bibliografie
1. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii contemporane; editura TipoMoldova, Iaşi, 2023
2. Gheorghe Cârstoiu: Iluminaţii astrale; editura Pim, Iaşi, 2024
3. Vezi Arturo Leyte: Prăbuşirea fiinţei. Heidegger; editura Litera, Bucureşti, 2020; traducerea de Bianca Popescu
4. Vezi Paul Celan: Opera poetică (I+II), editura Polirom; traducerea: George State; cuvânt-înainte: Andrei Corbea, Bucureşti, 2019
5. Vezi Dumitru Micu: Limbaje moderne în poezia românească de azi; editura Minerva, Bucureşti, 1986
6. Vezi în Secolul XX, nr. 265-266/ 1-2, 1983: „Poezia, substanţă a memoriei. Elytis sau Geografia paradisului”, pp.5-40
7. Liviu Petrescu: Poetica postmodernismului; editura Paralela 45, Piteşti, 1998
8. Vezi şi Constantin Cubleşan: Urmuz în conştiinţa criticii; editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014; Ion Trancău: Urmuz & Tudor Arghezi, Editura Revers, Craiova, 2014
9. Serge Faucheran: Introducere în poezia americană modernă; traducere, prefaţă, tabelul cronologic: Ştefan Stoenesc; BPT., editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.153
10. Nicolae Manolescu: Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc; editura Paralela 45, Bucureşti, 2014
