Cronica de carte – Axiologic, meditând despre ”Scribul şi contesa” – de Lazăr Popescu

93

raport2226Încercând să înţeleg coperta de la ”Scribul şi contesa”, recentul volum de versuri al lui LAZĂR POPESCU, încerc o primă interpretare: Scribul locuieşte singur cuc, ca un anahoret, (ca un pustnic), într-o căsuţă aflată la poalele unor munţi – prevăzuţi, cum altfel? cu cer şi vale, ba chiar şi cu o câmpie pe care pasc nişte vaci, nişte cai…?!

Bănuiesc, în subsidiarul acestei imagini, că în sufletul lui Lazăr Popescu, rezidă nostalgii dureroase, după edenuri încă neregăsite. Şi atunci, literatura, pe care o practică, tot mai productiv şi mai performant columnistul nostru asiduu, poate fi socotită echivalentul unor asemenea mărci…antropologice. De altfel, în prezent, Lazăr Popescu pretinde că nu mai ia în serios poezia. Nu se mai prosternează în faţa ei. Nu, nu-i mai cedează din partea lui de ingenuitate ultragiată! Se joacă pur şi simplu, cu o voluptate, de intelectual…total, cu regulile ei de altminteri…transcendente. Dragii mei, cititori cu voie sau fără voie, ai cronicilor mele, vă avertizez că nu voi ceda niciodată…presiunii vulgului. Prin urmare vă informez oficial, că prin ”Scribul şi contesa” – superb titlu, exoteric(era să scriu exoretic – n.m.I.P.B.), Lazăr Popescu dă semnalul că din semeţele culmi ale Olimpului a coborât pre pământ… metamodernismul. A fost purtat de Hermes între aripile lui rafaelite. Ochi ager, comilitonul nostru, le-a fost agăţat cu o privire argusiatică. În ”Scribul şi contesa”(adică poetul şi iubita-i ideală) zac depozite netrezite, transformate în vulcani incendiari. De ce ar trebui ca eu, un umil critic, de serviciu, să mă transform în vulcanolog? Iată o întrebare palpitantă. Şi ştiţi de ce? Pentru că ”Cezare Pavase/nu şi-a iubit meseria”. Nici eu, şi desigur nici L.P. Fiindcă ”în miez de zi, în miez de noapte se zbate amarnic retranscrierea.” Aşadar, poetul ce poate fi el? Transcriptor, ori, mai dramatic, retranscriptor? Poziţionat în acest sens, se lasă învins(vae victis!). Căci, poemul îşi are propriul interior/ Ce un salon tăcut în care stai aşezat/ deasupra cuvintelor, stai aplecat”. ”E un fluid sonor, unul ”causa sui” cu grijă melodică”. Furat de asemenea dicţiuni faste, nu ai cum să nu fii ros de invidie: o invidie binefăcătoare, una care redirecţionează poezia română înspre mai vechea-i fertilitate. După defunctul postmodernism, Lazăr Popescu, orgolios, inaugurează, auroral, metamodernismul. Şi o face, par excellence, tocmai el, un neoconservator sadea! În spatele acestei tragice decizii( în esenţă salvatoare pentru tot mai degradata literatură română de azi?!) stă cutezanţa savantului, inspiraţia divină şi o foarte meticuloasă hermeneutică. Ia fiţi atenţi, o clipă: ”Imaginea ochiului se numeşte, scop poetic în sine, mângâind gândul.” Iar rezultatul este ”exerciţiul în stare de vid”. Absolut, ca orice produs alchemic. Atunci când Lazăr Popescu redactează sonete, în jurul acestor texte, se creează realmente un gol. Este golul…capodoperial (n’est pas?). Entuziasmul cronicii de faţă nu e deloc gratuit. În definitiv, asistăm, nolens-volens, la naşterea unui nou curent literar: al cărui nume îl repet şi îl fixez cu o rară plăcere: un conglomerat de postmodernism şi transmodernism, o simbioză magistrală, de un sincretism fascinant. În ”Scribul şi contesa”, Lazăr Popescu, rob supus al muzelor lirice, ne poartă, ne întoarce într-o romanticitate perenă. Vocea sa iertaţi-mi tonul dictatorial! – este realmente unică. Ea scoate din pierderea de sine poezia română de azi. De vreţi, să vă demonstrez, pe mai departe, afirmaţia, provocaţi-mă! De abia aştept! În ce consistă – ex abrupto – metamodernismul lui L.P.? Hamletiană întrebare! În ”muzică aievea(ori închipuire)?” În ”privirea(măiastră a mişcării/întru închipuire”. În ”uitatele cuvinte despre depărtare/ nemaivoind a spune”. În ”imaginare edificii ale minţii.” Într-o carte ”între realitate şi imposibil.” În ”unduirea fiinţei, legănată de dor”, al cărei dat fatal este să se autodetermine ca ”esenţă printre esenţe, pierdere în zare.” Adică în zariştea literaturii viitoare. Ne este dat, nouă columniştilor să eradicăm lâncezeala poeziei contemporane ”în nedefinit ceasul zilei?” Se pare că da. Oricum, maniera lazăr popesciană este, deşi aparent discretă (”ca o topire în lucruri”) fulminantă: ea anunţă o renaştere. Peste alţii, fie şi ”monştri sacri”! Mă încumet şi îmi asum vina! Ea anunţa – reiau – şi citez – ”o revigorare a trupului şi a spiritului, odă a înălţimii.” Conchid, ejaculatoriu: poezia lui Lazăr Popescu se bizuie pe recursul la clasicitatea greco-romană, poate şi la aceea a epocii moderne(cu amendamentele de rigoare!). Şi, tocmai de aceea, e revoluţionară… metamodernistă, axiologic meditând.

Ion Popescu – Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here