Alex Gregora scoate pe piaţă încă un volet epicoliric intitulat „Nevoitor”*. Gestul se justifică prin „scrierea” drept hrană a Spiritului. Prin substratul ritualic / transreligios, textele par să încline lancea stilului înspre noua paradigmă transmodernistă.
Printre surse/resurse se pot uşor depista platonicismul, scripturile, simbolismul muzical, vedeniile expresioniste, iluzia barocă etc. Alchimia transsubstanţiază aluatul dospit în (ne)formă şi în liberă închipuire a centului lumii mutat/ transmutat din copilărie, în Cetatea Amurgului, unde hermeneutul-tălmaci „respiră doar cuvinte”.
Paşii de sub/simţuri sunt de fapt „paşi pe dinlăuntru”, dictaţi ca în tablourile oricărui pictor postmodern/ transmodern de-o necesitate interioară.
Dar vocabula „despre” trimite salutar la conceptul de metapoezie (aşa cum îl redefineşte Al. Husar – n.m., I.P.B.). Deci despre ce scrie Alex Gregora în noua sa „cărticică de seară – de dimineaţă” „Nevoitor”: despre „veacul cel rău”, „orice lucru mai înalt decât altul/ devenit ecou sub linia zării”, „despletirea frânghiei unei corăbii pornită de la ţărm”, ori ca Daniel Turcea (vezi Epifania, 1978) „despre facerea epifanică/ dintr-o jumătate de amurg” sacerdotal.
Sau despre „semne de cenuşă” „ce germinează schelete de clorofilă ca să ardă în felul lămpilor de carbid pătimaşe / sub tavan de peşteră auriferă” (peştera lui Platon desigur – n.m.); despre „traiectoria rectilinie a melcului de la margine şi din propria carne”, „scripturile parfumurilor cardinale / şi din propria şlefuire în oglindă” ş.a.m.d.
Alex Gregora scrie din extazie, din răsfăţ estetic, din „vederea semnelor cele mari şi prea dăruite”, din starea din lăuntrul metalului incandescent al limbajului măsurată în eternitate, din „cuibarul de ramuri uscate al unui şoim pelerin”. Iar poetul este, ca şi T. Arghezi, „un plugar împotriva seminţei plesnite în coaste”. Evlavia lui e a unui nevoitor plimbându-se transromantic pe coline ori pe „poteci diafane de sânge”.
Fiind o poezie de acumulare a imaginarului crepuscular, Alex Gregora ştie îndestulă teorie literară încât să se autodefinească dinspre ezoteric spre exoteric. Figura tălmaciului e centrală şi ea ne sugerează tema/motivul stării de (auto) şi de (meta) ori de (trans)gnoseoză / ca eliberare a semiozei cea „mişcată în amonte cu evantaiul”, cea care „se mai subţiază cu câte o rocă”, cea care „taie galerii în miezul unui măr”, în fine cea ca „un talent cu o singură inscripţie: „cel ce a venit nu e altul” ci e chiar poetul cu o identitate asumată „într-un canion de teracotă” sau „înţeles… cu abia mereu înapoi” (deci orfic dacă transcendem în primordii – n.m., I.P.B.).
Aşadar uzând de o recuzită îndemnătoare la lectura simbolică şi abia pe urmă critică, Alex Gregora nu izbuteşte încă perfecta athanorizare; rupturile practicate sub semnul hazardului încă nu se ţes (c)osmotic; întregul pare alcătuit din discontinuităţi insulare; deşi „sub ascultarea Domnului”, lucrările par să fi întârziat, după Facere, plasmarea discursului perfect omogen. „Şi totuşi, m-ar mustra Roland Barthes, lasă naibii critica aia deoparte, şi pierde-te sedus în plăcerea textului, şi de recitirea ca desfătare, aferentă unui limbaj poetic litanic, reinaugural (din nou auroral)”.
Îl ascult cu atât de obligatoria umilinţă şi relecturez, cu zăboviri (adică răsfăţuri intrarevelatoare –n.m.), de clipă neratată din pricina unor „mofturi” exigenţiale (de genul găsirii nodurilor în papură – n.m.). Apoi reflectez, oarecum îndatorat: categoric „Arătarea” e un poem la fel de valoros ca oricare din cele cuprinse în „Păhăruţul” lui Marian Drăghici. Motivul e cel al fanicului ce scapă din „întunericul” subconştientului criptic. Dicteul bergsonian, repetarea leitmotivului, se desprind din matricea unui tratat grecesc antic „Despre suflet” al lui Aristotel, dar se regăseşte şi în senzorialul literaturii renascentiste – iluministe. Pe aproape se situează „Facerea” altheică/ eleutherică, cu cele şapte zile ale risipirii dintâi într-o materialitate informă iniţial, abia apoi adunată într-un grandios proiect al naşterii lumii din haos.
„Ia-mă de mână”, poate sta şi ea – ca poemă iniţiatică – lângă cele prinse de Mircea Bârsilă în cea mai recentă antologie a sa. Când enunţ asemenea accente comparative, am în gând modelul unei rostiri dense de simboluri care de care mai neprevăzute, care de care mai alambicate într-o pastă plămădită post-modernist, prin reciclarea inefabilelor influenţe „ce scrisul însoţesc cum o copilă mama din abur de livadă”. Rit apofatic, poema „Ia-mă de mână” se dăruieşte totalmente publicului empatizând cu poetul „într-o scriere cu unghiile-iederă ce ar vrea să strige prin toate ramificaţiile/ într-o scriere tăiată în prima gheaţă/ a morţilor încolţiţi ca mărgica de mucegai” (intertextul la „Florile de mucegai” ale lui T. Arghezi e străveziu însă benefic – n.m.).
Încolo, ecce homo poeticus! Un „Tablou” este elaborat şi „sădit în vederea lucrării lui Dumnezeu”, deşi, vai, „se moare pe neştiute”, deşi „între atâtea arătări/ cel milostiv socotind să se desprindă –/ să intre în foc – să nu se teamă!/ să calce pe apă – să nu se îndoiască!/ şi înaintea tuturor să-i fie dat trupul/ locuirii într-o grădină cu flori.” (Se moare, p. 58). Într-un „Psalm”, tot/ acelaşi Dumnezeu, aici catafatic, este „vrednic şi netrupesc/ asemenea înserării/ în a sa risipă” (p. 59).
Iar ciclul „Pe jumătate înger” reprezintă regruparea esenţialelor monade în:
– „înfăţişările… pictate”,
– „cântece înduioşate”,
– „măduva aceleiaşi fiinţe în toate întocmite trupeşte”,
– „o latură de poveste cu franjuri de mireasmă de voievodeasă a nepătimirilor”,
– „miezului din propriile-i goluri,/ atât de-a dreapta, cât şi de-a stânga” (vezi cuplul începător de ontos evadamic – n.m.),
– „înaintarea prin galeriile pământului” semantic,
– „starea străveche de începători”,
– „argila de lipitură/ pe ziduri de albă cetăţuie”,
– „o singură viaţă cuvântului” etc.,
– „chemare târzie a căderii de odinioară”,
– „vitregiile norilor/ însemnându-se pe aripi/ cu semnul de viaţă făcător”,
– „cuvintele seci şi cuvintele calde”,
– „poemul acesta ce pare să te adulmece”,
– „aripa de-a dreapta/ scriind nori albi şi pustii,/ numai din rândul cuvintelor/ de pe buzele lui Dumnezeu”,
– „acea ficţiune a magilor trei”,
– „o plasmă cu vin din potirul lui Dumnezeu” (vasul graalic).
Alex Gregora rămâne acelaşi poet autentic, cu o voce auctorială sigură pe tonul său şi cu vocaţia rostirilor esenţiale. Îmbibate de o transreligiozitate şi de un transumanism care ţin însă de transmodernism.
Ion Popescu-Brădiceni
