1. Debutul liric al lui Daniel Murăriţa e girat de prietenul meu de studenţie, marele poet gorjean, piteştean, român şi european Mircea Bârsilă, cel căruia, la împlinirea vârstei de 50 de ani, i-a fost decernat Premiul pentru Poezie al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”.
Recomandarea mă obligă şi mă scuteşte de eventualele ironii ale unor confraţi… invidioşi şi, în aceeaşi măsură, mă avertizează că e cazul să întreprind o lectură eu însumi bazată pe argumente… irefutabile, care să-mi motiveze gestul, din ce în ce mai exigent, din parte-mi, în ultima vreme de a redacta o cronică la… subiect şi la obiect. Titlul cărţii este evident unul care sesizează criza… lumii; a celei prime, a celei secunde, a celei metasecunde. Pornind „În căutarea fricii” ca şi Jean Delumeau în „O cetate asediată”, poetul se comportă dublonoetic, explorându-şi „dimineţile interioare” sau îndurându-şi cu stoicism „tristeţile utopice” (de fapt distopice / antiutopice – n.m., I.P.B.).
Stricto sensu, conceptul de „frică” sugerează prezenţa / reîntoarcerea sacrului în cotidianul buimac şi degenerescent (vezi „Dumnezeu nu e dintr-o bucată”) sub forma „vinei abstracte” sau a „înfometării iniţiale”. Metafora e la ea acasă în asemenea „exerciţii exorcizante” ale răului / angoasei existenţiale: „Cenuşa umbrei se târăşte vâscos / pe râurile bengale / ale sângelui” (Mori).
Daniel Murăriţa este un lirosof postsartrian / postcamusian de luat în serios; cu o condiţie: să renunţe la cantonarea în postmodernism; paradigma e deja expirată şi spre alte orizonturi trebuie să-şi orienteze „dicteul”, „scriitura experimentală”; ca, de pildă, spre transmodernism sau metamodernism, unicele, deocamdată, care oferă creatorilor contemporani mai tineri o alternativă viabilă, verosimilă, pragmatică, generoasă. Reinventând „mitologii recurente”, „uşor anacronic, uşor ancorat” – ceea ce înseamnă că se poate autodelimita de propria-i „întârziere spectrală” – Daniel Murăriţa – care, de ceva vreme, s-a apropiat de cercul select, elitar, al „columniştilor” – practică deopotrivă „jocul ascuns”, adică „interior” dar şi „poveşti fără personaje” fie „cartografiind un vis pierdut” în „portul cuvântului” fie redactând „note secundare” (miza constituind-o intertextualitatea / arhitextualitatea fenomenologizată în „efectul de seră al singurătăţii” n.m. I.P.B.).
Poetul aflat „în camera albă” resimte acut „ora fixă a tăcerii”, replicile lui fiind „de la zero încolo” „divinaţii”, „scrisori neîncheiate”, „rădăcini” şi „contururi”, „imprecaţii ale sângelui”, „ecouri”, „reflexe pătimaşe” într-o sintagmă rezumativă: „tăceri compromise” de „false încercări euharistice” şi, ce oroare – de „asasinarea conştientă a rostirii” pentru că a înghiţit cuvintele nescuipându-le afară reînviate / regenerate.
2. Placheta „În căutarea fricii” (apărută în condiţii grafice nemulţumitoare la Iaşi, la editura Timpul, anul acesta, cu o literă minusculizată parcă minimalizant, cu un carton ieftin în copertă, cu un desen inadecvat conţinutului extrem de profund şi de îndurerat, de neliniştit şi de îngrozit de perspectiva inevitabilă a morţii, şi, colac peste pupăză, cu o poză a autorului prost, neinspirat, prelucrată – n.m., I.P.B.) abundă însă în îndrăzneli de limbaj / şi de metalimbaj, ca formule iniţiatice fertile şi fericite, în frumuseţi transretorice rezistente – în – sine, absorbite de „poemele fluide”, litanice, pulsând prin „inimi de hârtie”, dintr-o zonă a tainelor, într-una a „reflexelor tristului”, de a căror rezonanţă autorul se arată înfricoşat dar nu surclasat, anihilat.Arhetipul-obsesie este Iisus Hristos. Acest tip de abordare creştină a discursului mă determină a-l reproiecta în angrenajul transmodernist. Ba mai mult, urmele orfismului sunt lăsate la vedere, în cel mai firesc sens optim transaparenţei temeiurilor (vezi „Hymenra”). Semnele invocate repetat, translucide, primesc, de la „cavalerii verbului” „cioburile de oglinzi ale teoriei”, în care „nuanţele să găsească un echilibru al metaforei”. Estimp imberbul / şcolitul poetant se autodefineşte drept „fântânar la porţile cerului” „probând alchimii”, „exfoliind amintiri”, întorcându-se apoi „în trăire” „spre îngândurare”.
„Dezacordurile mirării” vibrând prin articulaţiile poemului m-ar invita să-l aşez în postblagianism. Nu mă conformez căci poiestitorul, oarecum solipsist, reclamă aspectul că „realitatea nu e visul nostru iar ea / a şi uitat dansul cadenţat al ceasului / ce ne cheamă surd la nemurire”. „Triburile eului” îl ucid personal, fiinţa-i imaterială devenind ecou, aburii inconştienţei îl înalţă speculativ.
În sfârşit textul „Avatar” e antologic, emoţionant, şi nu mă pot abţine a nu-l reproduce integral: „îmi spunea tata /ochii sunt cumpene / se adâncesc în fântâni neştiute/ ţin în echilibru adevărul şi ce-o mai fi/ iar când nu se mai poate/ curg/ peste umeri cresc câmpii ies ţăranii hotărâţi la coasă/ zâmbesc nuielele în coşul pieptului/ adăpostind câte-o pană de pasăre/ câte-un zbor frânt / lemnele cântă bucuria crucii / pietrele crapă surâd/ şi bătrânii sunt / tot ce e mai frumos / pe pământ// îmi spunea tata/ ochii sunt dumnezeu/ cad în sufletul negat al omului/ ţin dorul şi patima în făclii/ iar când nu mai pot/ de văzul lumii/ se închid”.
În total, placheta cu care Daniel Murăriţa se aruncă în vâltorile vieţii literare anunţă o voce erudită, care şlefuită s-ar putea concretiza în viitoare cărţi de poezie originală.
Deocamdată, deliberata opţiune pentru „proza” automatică, se-mantică, emisă de „călătorul între două mirări”, părinte / copil (tată-amforă, fiu-ancoră) pendulând ideatic între „această nerostire la timp” şi „statul de vorbă amintindu-şi capătul lumii” nu este executată compoziţional ci numai fragmentar, căci izbândirile-i po(i)etice doar sclipesc ici-colo, ca boabele de rouă în iarbă sau precum granulele de aur în nisip, excepţie făcând totuşi „Poem cu umăr”, „Linia întreruptă”, „Deflorată, lumina-surâs clandestin”, „Vulgata”, „Ceasurile unui dor rectiliniu” şi, poate, şi altele, nu însă… multe.
Ion Popescu-Brădiceni
