Cronica de carte – „Castelul” lui Aurel Antonie

265

Am citit pe nerăsuflate noul roman, semnat de Aurel Antonie, intitulat (ne)inspirat „Castelul”. Când scriu cronica de faţă, în nr. 12/2012 al revistei „Conta” de la Piatra-Neamţ, a şi apărut deja eseul meu despre întreaga sa proză (povestiri şi romane). Îi cunosc bine şi maniera stilistică, şi formula narativă: metadiegetică, metaficţională şi poate intertextuală/interreferenţială, deşi nu-s prea sigur.

„Cenuşa” s-a vrut o replică la „Vechiul Testament” şi i-a ieşit. Romanul e o capodoperă. „Castelul” e tot o replică, dar la „Noul Testament” (temelia), apoi la „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, ca finalmente să „cadă” într-un fel de „traducere” culturală, de reinterpretare, de rescriere, epurată, parţial reinventată, a „Castelului” lui Franz Kafka. Ambiţia e cumva supradimensională, căci, totuşi, „Castelul” lui Kafka e… inimitabil, o carte nerezumabilă. Dar… Există un dar… O diferenţă şi cantitativă, şi calitativă. Afirmaţia-mi nu e hazardată! Căci, în „Castelul” – varianta Aurel Antonie –, lumea dinlăuntrul Cetăţii devine… reală, vizibilă, abordabilă de Arpentorul K, teleportat în satul care-l adoptă de voie-de nevoie şi în găzduieşte. Universul romanului e tripartit, terţul inclus fiind reprezentat de Hanul Podului şi Curtea Domnească. Contele regentează un paradis greu accesibil, căci Klamm (Sfântul Petru), la rându-i multiplicat de sus în jos, acolo unde îl găsim pe Barnabas, ca însoţitor şi ultim substitut, se arată a fi un păzitor straşnic. Pricepem dintr-una că Arpentorul K este Iisus Hristos coborât în infernul satului înzăpezit de sub munte, spre a-l reînsufleţi, a-l scoate din „îngheţ”, spre a-l salva şi mântui. Tehnica lui Aurel Antonie m-a convins întâi şi întâi, căci, deşi de sorginte postmodernistă, prin efortul de recuperare a sacrului trece în „Arca transmodernismului” (in)conştient. Prin urmare, grila de lectură fiind alta, noul roman poate fi recalibrat, reintegrat într-o paradigmă mai… kairotică. Arpentorul K ne este caracterizat parcă poliedral prin prisma celorlalte personaje: Klamm, Schwarzer, Fritz, Martin, Erlanger, Galatea ş.c.l., dispuse concentric în jurul acestuia. Delimitându-se la Kafka, columnistul Aurel Antonie apasă pe o pedală personalizantă: satira necruţătoare a birocraţiei, a regimului legislativ rigidizat, a funcţionarismului expandat inutil, a diseminării puterii pe verticală dar şi pe orizontală; ironizarea unei societăţi ezoterizate, ruptă între iniţiaţi şi cei cărora din masa populară. Cărţile cu Legi le-au fost interzise. Căci Contele pare un Deus Otiosus/absconditus, Escelenţa Sa enervându-se uşor, când i se cerea câteodată să rezolve vreo problemă spinoasă; haosul legislativ îi făcea intervenţia imposibilă, consecinţa fiind înfăţişarea unei alte Cancelarii, cea a lui Burdwinski, un om deosebit de pedant şi de meticulos, care şi ea s-a vădit neavenită, căci prima lege emisă de aceasta nu s-a aplicat. Roman alegorico-parabolic, „Castelul” lui Aurel Antonie are şi o cheie la vedere: „La începuturile începuturilor, când a apărut Legea… nu era nimic.” Primul verset din Cartea Cărţilor sună astfel: „La început a fost Legea şi nimic nu exista iar Legea sălăşluia în Trupul Legii. Nimic nu era şi tot Nimicul şi tot Infinitul sălăşluia în trupul Legii. Cu mâna tare ţinea Legea întregul Univers şi tot Nimicul sălăşluia în Trupul Legii.” Auctorul Aurel Antonie devine autoreferenţial, dându-ne în continuare alte piste hermeneutico-po(i)etice: Biblia, tablele lui Moise, codul lui Hamurabi, Biblioteca. Miticul şi magicul coexistă, forţa lor acţionând prin conducătorii popoarelor, iar metafizica lui Heidegger ori gândirea lui Brâncuşi oferindu-ne, nouă, cititorilor de rând, căi de penetrare a Absolutului. Scriitura propriu-zisă e uscată, rece, obiectivă, anticalofilă, antimetaforică, descărnată de orice retorism fastidios. Dialogurile au verosimilitate, într-un registru antimimetic (a se citi şi corintic – n.m. I.P.B.), totuşi, deşi de un „realism” pur descriptic şi insistent verbal şi substantival. Ici-colo câte un adverb pare să distorsioneze emisia semantică, cu o gramatică atât de… punctuală, lucrativă, pragmatică. Citez o frază la întâmplare: „După ce termină, se ridică şi-şi luă paltonul de jos” (de jos=adverb de loc); ori, rar, câte un adjectiv: „Bântuit (s.m.) de gânduri, nici nu observă că se lăsase întunericul”, al cărui aspect e şi el denotativ.
Ion Popescu-Brădiceni
N.N. În cele 218 pagini s-au strecurat multe greşeli de cules. Ca, de pildă, Galter sau Galater (la pag. 46)?
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here