Romanul lui Adrian Cioroianu e o poveste de dragoste şi poate fi pus în serie cu nişte capodopere precum „Maytreyi” (Mircea Eliade), „Marele Singuratic” (Marin Preda), „Thalassa” (Al.Macedonski) ş.a. Arhetipul, modelul primordial însă, e „Cântarea cântărilor”.
Intertextualizările nu sunt nici hazardate nici gratuite. Romanul „Adulter cu smochine şi pescăruşi” aduce iubirii un elogiu de un senzualism benefic exacerbat, fiind un „Erotikon” (Contele de Mirabeau), un „rug aprins”.
Un pictor, René Magritte, spunea: „Înţelegerea sexualităţii înseamnă cunoaştere de sine însuşi”. Trupul femeii adorate pentru bărbatul extaziat de frumuseţea Afroditei sale, a Dianei sale, devine templu al oficierilor, al iniţierilor ezoterico-magice.
Ioan Petru Culianu scria: „erosul fiind de natura spirituală, situându-se deci la un nivel intermediar între suflet şi trup”, poate îmbrăca şi haina misticismului care acoperă iubirea naturală, dar neagă libertatea coitusului; aceasta trebuie mereu regăsită.
Adrian Cioroianu, istoricul, se exprimă la fel de firesc şi în această convingătoare întreprindere de psiho-sociologie aplicată.
Narator cult, cu un orizont de lectură fabulos, (nu am cum să nu-mi amintesc de „Love Story” de Erich Segal ori „Vă place Brahms” de Françoise Sagan), de „Madamé Bauvary” de Gustave Flaubert, ori „Roşu şi negru” de Stendhal sau „Manon Lescaut” de Abatele Prévost), Adrian Cioroianu face trimiteri în textul ca atare la „Decameronul” lui Boccaccio, la „Lolita” lui Nabokov, la Mistere, la „stelele sudice” ale lui Grigore Vieru, la „Alice în Ţara minunilor” a lui Lewis Caroll, la „Infernul” lui Dante, la „Dafnis şi Hloe” al lui Longos, la „Martin Eden” al lui Jack London, la papirusurile egiptene (era să uit de excelentul roman rebrenian „Adam şi Eva”), la un roman al lui Henry Miller (nu l-am identificat încă), la „Pygmalion”-ul lui George Bernard Shaw, la alambicurile alchimiştilor medievali şi renascentişti, la „Anna Karenina” al lui Tolstoi, la „Contele de Monte-Cristo” al lui Al.Dumas, la „Ghepardul” lui Lampedusa, la „O mie şi una de nopţi” cu Şeherezada, la un alt roman pe care nu l-am ghicit de Arturo Perez – Reverte, la „Odiseea” lui Homer, la drama lui Antoniu şi a Cleopatrei, la mari filme precum „Ben Hur”, „Naşul I”, „Taxi Driver”, „Umbrelele din Cherbourg”, „Cuirasatul Potemkin”, „Rocco şi fraţii săi”.
O primă trăsătură pe care i-o putem atribui „Adulterului cu smochine şi pescăruşi” – după ce am dat curs unei asemenea avalanşe de titluri care-l transcend dar nu-l sufocă, dimpotrivă îl densifică stilistic, îl întemeiază nu atât ontologic cât semiologic – se recomandă de la sine: postmodernitatea vădită a scriiturii, glisată inteligent spre transmodernitate şi metamodernitate.
Specificitatea aceasta triplă constă în aspectul de ficţiune poetică şi de povestire, transmitică. David Lodge pledează în „Limbajul romanului” pentru aşa-numita particularitate concretă, circumstanţială (în sensul că personajele îşi îndeplinesc acţiunile într-o lume imaginară ce poate fi descrisă spaţial şi temporal la fel ca lumea în care trăim). Ca şi reputatul eseist englez, Adrian Cioroianu se mişcă dezinvolt de pe tărâmul lumii reale pe cel al ficţiunii, din zona prozei logice în aceea a poeziei conotative, zonă unde excelează în „metafora vie”, căreia îi alocă funcţie transgresivă (conform căreia transgresiunea metaforei – explică Paul Ricoeur – şi cea a metafizicii nu ar fi decât unul şi acelaşi transfer). Pentru romancierul nostru oltean, metafora (epifanică şi eikonică) nu are rolul de a umple vidul semantic ci pe acela de a nuanţa preaplinul distribuit între catabază şi anabază, între flăcările iadului şi soarele Meditarenei, are rolul de a transpune nişte simple jocuri de imaginaţie în centrul Pământului, care din profane devin sacre, şi unde scriitorul-povestitor Paul Bland (deci Adrian Cioroianu e metascriitorul şi metapovestitorul) se află în – citez – „acel miez incandescent al tuturor lucrurilor”.
Autocalificându-se „scriitor în aşteptare”, prozatorul simulează modestia iar atitudinea, oarecum înţeleaptă, i-o accept dar i-o şi îndepărtez în orizont întrucât, în cazul de faţă, nu-şi are rostul, căci textul grăieşte sponte sua. Astfel că peste câteva pagini vom primi informaţia că, în general, au(c)torul fabulează, că „fiecare imagine care se întrupează este un nou teritoriu pe care-l iei în stăpânire”, „sub imperiul surprizei” ca o „naraţiune vizuală” e „o succesiune de imagini… montate” cu inspiraţie, cu profesionalism de ţesător… tel-quel-ist. Rezultatul: „poveste de poveste”, translucidă, simbolizantă (simbolurile sunt insistent chemate să reprezinte, să semnifice, să sugereze: pescăruşul, cochilia, smochina, vinul roşu, piersica, melcul, insula, soarele, luna, trestia, untul, cerneala, muntele, lava albă, stiloul), paralelă, languroasă şi ritmată, aferentă celor două universuri care intercomunică, intră în rezonanţă iar la un moment dat se substituie reciproc, într-un regim al verbului, şi el, viu, într-un scenariu ideal, paradiziac, intranarativ şi metanarativ.
Cele trei zile şi cele trei nopţi de răsfăţ absolut par „rupte din rai”, raiul fiind acea lume paralelă spre care trebuie găsite cele trei uşi ce-şi aşteaptă protagoniştii unei aventuri miraculoase, unde Eva este Alicia Leal iar Adam Paul Bland – un fel de echilibru între antiteze şi refacere a entităţii androginului primordial.
Celebrând „acest amestec de femeie-fatală şi femeie-copil”, Adrian Cioroianu înalţă un „imn frumuseţii feminine” ca şi Baudelaire ori Valéry însă ceea ce, pe mine, m-a încântat realmente, rămâne poeticitatea atmosferei, deşi romancierul „de duminică” şi „de sărbătoare” încearcă implementarea unei intrigi poliţiste ca şi Marin Preda, şi chiar un dublu final, unul nefast, celălalt fast, unul trist, celălalt reconfortant, precum Mircea Eliade. Iar pe urmă ceea ce mă mai capturează este tema insulei de aur ca la Jókai Mór, unde masculinitatea triumfă; şi mai, în continuare, tema locuirii ontologice într-o ficţiune sau într-un basm incredibil în care ideea de fericire se manifestă plenar dar şi şocant, cam ca în extraordinara „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, al lui Petre Ispirescu.
Una peste alta, una după alta, debutul în roman al lui Adrian Cioroianu nu e unul perisabil, nu e unul la modă, nu e unul conjectural, ci, certamente, rezistent literar, antrenant, dilatant al clipei trecătoare ce ni s-a dat. Iar personajele nu par s-o fi ratat.
Ion Popescu-Brădiceni, Doctor în litere al Universităţii din Craiova, Profesor la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu
