Din „Răsfoindu-mi adolescenţa”, plachetă de debut a tânărului poet Flaviu George Predescu, un filon se prelungeşte profitabil în următoarea apariţie editorială: ”Despre cer, iubire şi rouă”. Citindu-i opusculul, de numai 90 de pagini, am observat din start – repet – o anumită stare de bacovianitate, preluată din adolescenţă. George Bacovia, cu certitudine, a devenit idolul generaţiei al cărei reprezentant simptomatic este autorul nostru.
Degeaba se mira Mircea Eliade, în anii ’60. Bacovianismul s-a substituit eminescianismului cu dublu câştig: în plan ideatic şi în plan tematic. Dar nu singur, ci perfect înfrăţit cu blagianismul, arghezianismul şi barbianismul.
Flaviu George Predescu plăteşte tribut, cu voie sau fără voie, unei asemenea glorioase moşteniri literare, de talie – vedem abia azi, pe traseul deschis de Eugen Lovinescu – europeană. Europenitatea poemelor semnate de cea mai mare parte a “argonauţilor” actuali nu mai înseamnă demult o surpriză; mai ales că neomodernii (N.Stănescu, M.Sorescu, Czar Baltag, Ilie Constantin, A.Păunescu ş.a.) s-au “îngrijit” să reînnoade firul acestei noi tradiţii şi clasicităţi de secol XX. Aşa că în “Glezna ta”, deloc obscur, Flaviu George Predescu nu rezistă ispitei intertextului la un “Poem” nichitastănescian şi “adoarme cu gândul la glezna” iubitei, acoperindu-se vrăjit “cu nopţile de mai” precum Al. Macedonski. Momentele frumoase îl bat pe umăr, iar poetul nu rezistă ispitei şi precum Orfeu (iarăşi matricea orfismului de care scriam în cronica anterioară, din “Gorjeanul”, ni se relevă atotputernică) se întoarce ca să le privească. Privindu-le, are revelaţia că ar putea “decupa culori de pe hârtie / dar nu şi amintirile târzii”. Consecinţa iremediabilă: se va lăsa invadat de nostalgie: “A nostalgie îmi miroase aşternutul/ şi cenzurez iubirea mea promisă” (“Cenzurându-mi iubirea”). Conceptul de nostalgie fusese interpretat de Johannes Hofer ca imaginatio laesa (închipuire vătămată). “Nostalgia – se va pronunţa Jean Starobinski – este o zdruncinare intimă legată de un fenomen de memorie”. In cazul lui F.G. Predescu – se pare – expresia dureroasă a conştiinţei smulse din mediul ei familiar va deveni expresia metaforică a unei sfâşieri mai adânci, în care omul se simte despărţit de ideal. In compensaţie, acest om nostalgic îşi va manifesta irepresibil vrerea de a trăi într-o lume net mai bună: “Vreau să trăiesc / Într-o lume mai bună, / Să am soarele veioză, / Să răsfoiesc o lună / Pe foile-i albe, / Să scriu cu stele / Povestea vieţii mele” (“Regret”). Scrierea cu stele este una cosmogonică. De-aici până la implorarea nemuririi nu mai e decât un pas: “Să fii însetat de fericire, / Să numeri stelele, / neobosit / şi să implori în fiecare clipă, / Nemurire, / Să dai din mâini spre a zbura, / Să râdă cei din jur, / Dar tu să zbori / în mintea ta!” Mitul lui Icar simbolizează eliberarea fiinţei din chingile gravitaţiei. Simbolul icaric, Flaviu George Predescu îl dedublează prin cel al fanteziei, al imaginaţiei. Adieri lirice dinspre Ion Caraion cel din “Lacrimi perpendiculare” ori Lucian Tamaris cel din “Nudul şi moartea” conferă discursului liric din “Despre cer, iubire şi rouă” (ce triadă exemplară!) acel aer demiurgic, graţie căruia actul creator va izvodi poezia zbuciumului unei conştiinţe în luptă cu propria sa structură problematică, cu dualitatea solicitărilor dinspre imanent şi dinspre transcendent: “Convins că lupta / nu ar trebui abandonată / de s-ar putea, / aş vrea să mă mai nasc o dată!” Renaşterea – se va pronunţa Nikolai Berdiaev – va redirija creaţia spre artă şi teurgie. Orice act artistic creator înseamnă o parţială transfigurare a vieţii. În atitudinea creator-artistică faţă de lume se întrevede o altă lume: “Este lumea în care / sclipesc stele pe cer / Si dragostea curge în inimile vii”, în acest punct, împlinirea actului creator – artistic înseamnă realizarea unei arte diferenţiate, a unor valori culturale estetice, ieşirea creaţiei nu în altă lume, ci în cultura altei lumi. În creaţia artistică – voi conchide eu însumi – se dezvăluie cu claritate natura simbolică a oricărei creaţii culturale. Tragedia creaţiei şi criza creaţiei este problema fundamentală transmisă de secolul al XIX-lea secolului al XX-lea. F.G. Predescu şi le va asuma visător şi sacrificial “privind pierdut spre cerul înstelat” şi hotărât să ducă mai departe “zborul iluzoriu de Icar” (“Fără idile”), însă mântuit cumva de posibilitatea “că există Rai”. Unde, totuşi? Poetul nu ne lasă fără răspuns. Raiul este utopia cărţii identificată ca fiind iubire, în numele căreia se poate şi muri căci “dacă dragoste nu e nimic nu e”. Să citez din „Speranţe inutile”: “Dacă am să mor / va fi numai din dragoste / Prea scurtă noaptea o să fie / în lumea de apoi / în care am să scriu/ (…) / singur cu condeiul meu / martor al iubirii / în doi” (“Speranţe inutile” şi “Confesiune”, p.30-31).
Ion Popescu-Brădiceni
