Copertele” unei generaţii literare ce a influenţat scriitorii gorjeni – Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

109

n.labis si sora saDacă în fruntea liricilor şaizecişti e mereu drept şi important să-i ştim, sub genericul semn inaugural, pe Labiş, între augustinii acestei generaţii va fi pentru totdeauna la fel de important şi just să-l avem, în apogeica lui strălucire, pe Nichita Stănescu.

I-a fost dat acestei greu încercate generaţii de poeţi să-şi aibă mai întâi, ţesute în fir de aur definitive, coperţile, între care, iată, materia, aproape aşezată, reverberează încă acea metafizică a creaţiei, a reaşezării şi sedimentării valorice.

Căci în geologia literară a acestei Cărţi, Labiş şi Nichita sunt “măsuri”/ etaloane de specificitate şi diferenţiere, de referinţă ori de legitimare axiologică…

Nichita si Eugen Simion. tineriOri de unde ai privi, panorama poeziei şaizeciste are o “platformă” estetică comună. Ea restabileşte legăturile cu tradiţia, întrerupte/obnubilate într-un moment nefast al evoluţiei literare postbelice (când prezidau, cu penibila autarhie, mistificările maniheice ale îngheţului dogmatic) şi se deschide unei modernităţi complexe, ce vizează, în primul rând, revoluţionarea mijloacelor de expresie ori de reformulare axiomatică a eonului poeticesc.

Labiş şi Nichita – două nume ce nu pot sta într-o derutantă ori relativizantă apropiere… Un fel de Alfa şi Omega în constelaţia şaizecistă, însemnând, aşadar, ecloziune şi apogeism. Două destine grave, urgente, definitive. O generaţie aproape clasicizată, ea însăşi capabilă a susţine un al treilea clasicism de postmodernistă expresivitate după “marii clasici şi interbelici”…

Insuficiente vor fi, pentru istoricul literar de mâine, structurile estetice, valoarea în sine a operelor, dacă acestea nu sunt corelate/deduse dintr-un context istoric şi cultural-sociologic mai larg.

Aşa-numita “generaţie a luptei cu inerţia” a pus în vibraţie o implacabilă strategie culturală, dovedind o intrepiditate memorabilă…

Trebuie, de asemenea, recuperate gesturile, starea de spirit, mentalităţile, intenţiile şi proiectele eşuate (care nu sunt puţine!), reţinerile, în general “imponderabilele” momentului cultural respectiv menite a furniza acele implacabile amănunte nu împovărătoare,ci restructurante…

Sa ne oprim, bunăoară la cei pe care-i numeam mai sus “alfa”şi “omega” ai generaţiei “şaizeciste”. Timpul a sedimentat şi hotărât rostul lor, lămurindu-ne asupra “legatului” spiritual de care putem vorbi.

În 1956, Nichita, care încă nu debutase, îl asculta, în amfiteatru “Odobescu” ( al Universităţii din Bucureşti), pe Labiş, recitând “Moartea căprioarei”- “ştiută, adorată, invidiată, negată şi urată sufletului meu…” (Labiş).

Maturitatea tânărului bucovinean fascina spiritele, trezind idiosincrazii, ba chiar gelozie şi invidie colegială.

“Eram topit de invidie”, scrie Nichita, într-o tabletă târzie, memorându-şi starea de spirit trăită în preziua debutului său poeticesc. Se simţea cuprins de “o mare nelinişte”, căci tot ceea ce publica Labiş “mi se părea miraculos şi de neatins”…

Grava nobleţe naturală ce o degaja purtarea lui Labiş instituia între acesta şi studenţii filologi “o barieră a neintangibilului”. Între toate, însa, portretul ce i-a rămas în memorie e, pe fondul epocii, de o teribilă expresivitate contextuală:

“Nu era foarte înalt, avea chipul rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită, purta bunda, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai prin textile tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade”…

“Aş fi dat orice pe lume, să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut fi prieten, cu el niciodată (…) Atâta vreme cat el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie.”

(Va urma)

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here