Cenaclul “Columna”- o stare de spirit ieşită în lume
Recitind numere speciale din seria Caietele Columna ori din seria foilor de suflet Cântec mare de petrecut, editate cu prilejul Colocviilor de Literatură Titu Rădoi, uităm pur şi simplu că ne întoarcem în trecut. Trăim senzaţia că ne aflăm în prezentul continuu şi totodată discontinuu al unei literaturi şi al unei metaliteraturi cu un farmec deosebit, cu o autenticitate fastă, vibrantă, entuziastă, mirobolantă.
Putem stabili cu certitudine că vechimea Columnei are vreo 60 ani, dar că reorganizarea cenaclului s-a produs în 1962. În noua formulă deci, în 2012, Cenaclul Columna şi-a sărbătorit cinci decenii de existenţă.
În Câteva cuvinte despre Columna şi Columnişti, Titu Rădoi îi caracterizează astfel pe membrii cenaclului (ne servim de prilej pentru a scoate din uitare şi pe alţii: Ion Popescu-Sohodol, Petre Popescu Gogan, Constantin Uscătescu, Doru V. Fometescu, Marius Comănescu, Costel Dobriţescu, Ion Tarbac, Ovidiu Pânişoară, Gheorghe Vlădoianu-Uke, Ion Floarea Guran, Alexandru Eugen Cornoiu, Doru Strâmbulescu, Nicolae Brânzan, Mircea Suchici, Mihaela Sanda-Popescu): “Membrii Cenaclului nostru de profesii, vârste şi structuri sufleteşti diferite, consacraţi sau ucenici într-ale scrisului, şi-au făcut din puţinul timp liber dedicat muzelor prilej de subtile şi nobile satisfacţii estetice şi intelectuale. Creaţiile lor sunt rodul căutării cuvântului ce exprimă adevărul unor lecturi bogate şi variate. Ei s-au străduit să nu rămână în afara “timpului artistic”, angajându-se într-un curajos efort de înnoire a modalităţiilor de exprimare artistică.”
De aceea – simte nevoia imperioasă să pună încă un accent axiologic, Titu Rădoi – pe lângă lecturile bogate, pe lângă lucrările susţinute şi dezbătute în cenaclu, vizând experimentele din literatura română şi universală, au fost aranjate întâlniri cu cenacluri din Cluj, Severin, Vâlcea, Bucureşti, şi au fost invitaţi scriitori cunoscuţi, redactori la reviste şi edituri (precum Ion Mircea, D.R. Popescu, Nicolae Dragoş, Valentin Taşcu, Dan Cristea, Mircea Ivănescu, Dorin Todoran, Gheorghe Grigurcu, Doina Uricariu, Ioana Dinulescu, Gabriel Coşoveanu, Ion Buzera, Artur Silvestri, Ioan Țepelea, D.R.Popescu, Dinu Flămând, Marin Sorescu, Ion Stratan, Mircea Bârsilă, Gabriel Chifu, Florea Miu, Adrian Alui Gheorghe, Mircea Tomuş, Virgil Bulat, Grigore Vieru, George Țărnea, Laurenţiu Ulici, Aureliu Goci ş.a – n.n.)
Aşa au “crescut” în cenaclu, încet-încet, scriitori şi critici literari de prestigiu, filosofi, teoreticieni. Discuţiile din cadrul şedinţelor de lucru serioase şi obiective în general, amatorismul şi subiectivismul excesiv fiind dezavuate, i-au ajutat şi ambiţionat să-şi lărgească orizontul de cunoaştere, le-au cultivat acea stare de nemulţumire creatoare fără de care scriitorul e pândit de pericolul plafonării.
“De aceea, probabil, mulţi au trecut prin cenaclu, puţini s-au impus-concluzioanează elocvent Titu Rădoi. Veleitarii au dispărut. În cele câteva decenii de existenţă, cenaclul s-a impus definitiv în conştiinţa publică, în peisajul culturii, ca o şcoală a muncii şi responsabilităţii în abordarea actului literar”.
Sintetizând, vom sublinia, totuşi, un aspect atipic: unitatea prin diversitate, polimorfia discursurilor individuale. “Drumul fiind bine ales-anticipam, în 1997, -, perspectiva va aduce cu sine, spre un alt nou orizont, un mai pronunţat ton distinctiv al Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu. Columniştii care au rămas acasă, mizând pe inepuizabilitatea provincialismului creator, au alcătuit un templu sacerdotal al culturii gorjene pe care nimeni şi nimic nu-l va putea nega ori distruge”
A rămas antologic marşul asupra Bucureştiului din luna ianuarie a anului 1977 în urma aranjamentului neobositului Nicolae Diaconu, când Cenaclul Columna a fost invitat să citească, in corpore, la Cenaclul Luceafărul prezidat, în eon, de Nicolae Dragoş. Relatarea unui participant la eveniment, Aurel Antonie, e o adevărată schiţă literară.
Unul din mentorii secunzi ai Columnei, Tudor Voinea, a găsit ca efigie reprezentativă pentru “columnişti” “Necesitatea visului”: “Nevoia de cunoaştere merge mână în mână cu necesitatea visului…Uneori visul a fost completat admiralbil de intuiţie, iar intuiţia era lancea cu care ţinteau geniile în marele necunoscut. Validarea intuiţiei a făcut-o prezentul. Iar viitorul va face acelaşi lucru pentru prezentul trecut. De aici, nevoia tot mai acută de a visa.”
Într-un interviu realizat de Ion Popescu-Brădiceni, Ion Şoldea şi Vasile Ponea, cu un Titu Rădoi aflat pe patul de moarte (şi retras la Câmpofeni), şi publicat postum, fiind provocat să dea Columnei o definiţie esenţială, maestrul a socotit-o drept “stare de spirit” cu menirea de a genera mereu noul şi înnoirea, deschiderea spre viitor.
Astăzi, Cenaclul Columna nu mai e o “şcoală” de provincie. Magistrul Titu Rădoi a apreciat exact: Nu cred că mai poate fi vorba de o asemenea viziune restrictivă, limitată la Gorj sau în Oltenia. Trebuie mers mult mai departe acum. E o şcoală pornită de aici. Care a rămas închegată şi a crezut în propria ei forţă. E, totuşi -şi sper să nu par exagerat în afirmaţii- o şcoală cum au fost multe şi cum vor mai fi şi altele şi tocmai ăsta-i meritul ei. Că a avut tăria să se rupă de cercul acesta strâmt, provincial, şi să răzbată, să iasă în lume.
Titu Rădoi a fost “un intelectual, cu o măreţie anume a spiritului”- îl portretizează urmaşul său la preşedinţia Cenaclului Columna de azi, Ion Popescu-Brădiceni. “Respectă pe alţii, se respectă pe sine, era respectat. A fost o conştiinţă civică nepervertită, regimul comunist nu a izbutit să-i înfrângă cerbicia. I-a plăcut viaţa, Pan, Dionysos, Apollo, Argus la un loc. Dar viaţa se contopea cu opoziţia la un univers dictatorial. Şi-a construit în sinele/ eul său un alt univers anticoncentraţionar, într-o utopie reconsiderată, antitotalitară. I-a plăcut viaţa lumii şi viaţa cărţilor, viaţa naturii şi viaţa artei”
Venea între ucenicii săi “cu o prospeţime şi o tinereţe a spiritului inexistent la cei de leatul său, convingându-i că el poate fi singura alternativă de judecată sănătoasă într-un timp inform şi degenerat”.
Întemeietorii
SABIN VELICAN
Sabin Velican(Sabin Popescu Lupu) s-a născut la 4 februarie 1909, în comuna Celei, judeţul Gorj. A fost învăţător în Gorj cât şi în alte părţi ale ţării. A condus ca director lucrările de construcţie-din fonduri realizate din serbări şi colecte – imediat după al doilea război mondial, a primei şcoli primare de cartier din Târgu-Jiu, Şcoala nr.3 mixtă, în prezent mărită şi numită Şcoala nr.6 de pe strada Sf. Nicolae.
A fost activist cooperator fiind membru al Consiliului Federalei cooperatiste judeţene Codrul. A fost un luptător pentru drepturile învăţătorilor fiind preşedinte al unei secţii judeţene din Asociaţia Învăţătorilor şi membru în comitetul central al Asociaţiei generale a învăţătorilor. Cel mai mult a fost cunoscut pentru activitatea sa în presă şi literatură. A debutat în scris în 1927, în revista Tinerimea Română din Bucureşti, cu lucrarea Valoarea simbolică a luptei de la Călugăreni. A scris la peste 20 de publicaţii: gazete, ziare şi reviste din capitală şi provincie între care Gorjeanul din Târgu-Jiu, Gândirea; Şcoala şi vieaţa şi România literară- având ca director pe Cezar Petrescu din Bucureşti
Ca ziarist a fost un luptător pentru ideea unităţii naţionale şi un apărător al drepturilor ţărănimii şi muncitorimii sub burghezie. Pentru scrisul său ca ziarist, în 1942, a fost premiat de Asociaţia generală a învăţătorilor din Bucureşti. Ca scriitor, a dat la iveală schiţe, poeme, nuvele, în diferite publicaţii din ţară şi a tipărit în 1938 romanul Pământ viu, în editura SOCEC din Bucureşti, roman premiat de Uniunea intelectuală din România, la un concurs pe ţară. Lucrarea avea conţinut social, descriind tristeţea unui vechi colţişor de ţară, un sat cu oameni necăjiţi din Basarabia, într-o viaţă întunecată, care iscă tot felul de întrebări de viitor.
Pentru acest debut elogiat de critica vremii în frunte cu Perpessicius şi datorită cărei cărţi de început, cronicarul C.Săteanu îl numeşte pe autor un Gorki al românilor, George Călinescu în a sa Istorie a literaturii înserează numele lui Sabin Velican între tinerii – de pe atunci- cu largi perspective în scrisul epic.
Ulterior a mai tipărit două volume de nuvele: Frumoasele şi Drumul Sevastopolului, în 1943, în editura Cuvînt Moldovenesc. Ambele volume de nuvele au un conţinut social-psihologic. Redăm un mic fragment din nuvela Frumoasele apărută şi în revista Gândirea în două numere consecutive: „La poarnă a vrut să se dea cu tot sufletul tovarăşilor-oameni pe care îi vedea alergând pe aceleaşi căi cu el.
Au râs nesimţitori de inima dăruită şi-au vrut s-o calce. Unul mai bătrân l-a oprit din drum, întrebându-l:
N-ai părinţi?
Ei, şi?
Nimic. Nu te zburli. Am ţinut să-ţi spun că inima nu poate fi întinsă oricui. Părinţii te-ar fi învăţat asta. Sunt prea puţine inimi sub soare. Caută un om, si-o inimă.”
Ultima lucrare Rusalin, viteazul munţilor care a fost tipărită în 1945, la Institutul de arte grafice M.D.Miloşescu, din Târgu-Jiu, având coperta executată de prietenul Matei Bazavan, e un volum de basme pentru mici şi…..mari.
Sabin Velican – al cărui acest pseudonim literar figurează şi în Dicţionarul de pseudonime de Mihail Straje (1974) – a scris şi versuri care au apărut în reviste. Versurile sunt cam cerebrale, dar vom vedea câteva strofe din poezia Adevărul de azi, tipărită într-o revistă a Asociaţiei judeţene a învăţătorilor, în 1937, în care se vede cum este dus la judecată adevărul care nu mai poate fi suportat din cauză că provoacă prea multe neajunsuri celor puternici:
Adevărul, vechitura,
Stă chircit la judecată
De pe bănci, înfuriată
Îşi revarsă toată ura,
Murmurînd, opinia
-Adevăr, tu scornitură-
Se porneşte procurorul-
Adevăr ce turburi zborul
Vieţii, lumii,secătură,
Ai jignit opinia
…………………………
Pentru că tulbură fericirea celor fericiţi, procurorul îi cere condamnarea şi Adevărul este ucis şi îngropat….
……. Dar a doua zi poporul
Scormoneşte-n plânset scrumul,
Culegând din groapă fumul,
Şi din petici adevărul
Îl învie opinia
……………………………
Din scrisul său ca ziarist, notăm articolul Profanarea eroilor publicat în Gorjanul, în mai 1934. În acest articol a luat cu dârzenie atitudine împotriva inserărilor unui colonel Locusteanu în Revista Fundaţiilor regale a unor amintiri culese de la alţii care şi-ar fi amintit că “Tudor Vladimirescu era un om foarte neînsemnat, moşnean din Valahia Mică, fără nici un fel de învăţătură sau inteligenţă…”
Învăţătorul Sabin Popescu-Lupu (Sabin Velican) a fost poate singurul condei care a strigat cu vehementă indignare: ”Cum de s-au putut strecura afirmaţiile de mai sus? Într-al cui interes? Istoria e edificată. Noi românii, n-am crede niciodată minciunile acestea, pentru noi Tudor Vladimirescu este şi rămâne incomparabilul erou al neamului, mlădiţa simbolică a frământătorului de lut, a ţăranului care a legat cele două epoci, păşind de la Brâncoveanu -Cantemir la Ghica -Sturza“.
În general Sabin Velican a fost un militant al scrisului alternând de la duioşie la fulger, un condei care n-a capitulat decât în faţă adevărului şi dreptăţii. Şi-a trăit ideile, suportând toate consecinţele atitudinii sale.
Ca învăţător a iubit atât de mult copiii, florile ochilor deschişi în aşteptare, că şi după ieşirea la pensie a rămas în mijlocul lor, conducând în cadrul Casei Pionierilor din Târgu-Jiu un cerc de creaţie literară cu începătorii într-ale condeiului, cu care prilej a constatat că Gorjul are inepuizabile rezerve şi în domeniul acesta, în care nici până în prezent nu şi-a arătat întreaga sa valoare. Titu Rădoi le-a continuat formarea la Cenaclul Columna purtând mai departe flacăra creaţiei.
(Va urma)
Ion Popescu-Brădiceni
