3. Un portret-manifest al generaţiei “columniste”
Atelierul Naţional de poezie Serile la Brădiceni sau Festivalul Internaţional de Literatură Tudor Arghezi are ca prim obiectiv deprovincializarea – pe merit – a scriitorimii de pe meleagurile Gorjului, căreia i s-a zis columniste, după numele cenaclului-matcă Columna, botezat aşa de prozatorul şi criticul Titu Rădoi, un fel de Titu Maiorescu local, din an în an tot mai motivată estetic şi aflată, mai pe spezele proprii, mai cu ajutoare dinafară, în cursă ascendentă de consacrare şi clasicizare.
Pe alocuri încercând portretul individual sau/şi colectiv, alteori strict informativ, dorim să vă înfăţişăm, într-un basorelief de nuanţe mai slabe ori mai puternice, realitatea literară de la Gorj: una în plină efervescenţă culturală şi, după 1990, aproape exasperat de explosivă. Grila de lectură a dat drumul în lumea literaturii române contemporane unor nume ce-ar fi meritat mult mai mult evidenţiate. Ne referim la recunoaşterea lor naţională şi peste hotare.
Trăsături oarecum esenţiale ale mişcării poetice de la Târgu-Jiu (există una plastică, şi una muzicală, şi una dramatică, chiar şi una filosofică, ce-i drept în fază incipientă, ba şi una a prozei ficţionale), după îndelungi aşteptări, se confirmă prin ediţii de autor, prin ediţii bilingve, prin traduceri în occident. Abia în ultimii ani, ele vin să ofere o infuzie proaspătă spaţiului literer contemporan, azi descentralizat.
În plan liric elementele personalizatoare, desfăşurate şi stabilizate în regim ontologic, morfologic, gnoseologic şi axiologic, ar fi ex abrupto: dualitatea fiinţei, şi a discursului, polaritatea actului auctorial; expresia înzestrată cu un orizont stilistic concret, legat de matricea sa susţinătoare, către care privirea se azvârle, cu voluptatea mitică a înainte mergătorului; nevoia gestului ecritural de a-şi autosurprinde un univers în care omul, înscris pe axis mundi, există nu ca să fie complementar ci ca să-şi îndeplinească traiectoria destinului nu oricum, ci ca un fel de iniţiere în ritualuri exorcizante ori consacratoare, în magii secrete, în alchimii cu laboratoare reale, dar invizibile, ca o mereu reluată muncă poietică; libertatea dublată de o înfrigurare autentică, de-o grabă constructivă în sens heideggerian şi de-o voinţă/curaj metafizice în sens balgian; tendinţele ca această grabă să se transforme cu timpul, salutar, în veritabilă esenţă a locuirii, trecând de etape precum veghea, s(u)punerea în chip propriu a cuvintelor şi edificarea în sine; un miraj al sacralizării cu bun simţ a poeziei cu o demnitate asumată sacrificial ori dimpotrivă extatic; trăirea pură şi simplă sub semnul modern al elegiei sau postmodern al ironiei disimulate sau directe, neagreând experimentalismul de generaţie individualizabilă în grup ci contând paradoxal, dar totodată firesc, pe fiecare creator în parte.
Dimensiunea care înglobează pe majoritatea columniştilor ar fi orfismul mai mult sau mai puţin declarat. Şi o alta ar mai fi, poate la fel de simptomatică, narcisismul, dar în mod programatic ameliorat de un sentiment al zădărniciei, al (pe)trecerii prin lume.
Mai tânărul val a provocat o ruptură, evoluând spre concreteţea infinitezimală, spre biografism, spre subiectivismul cel mai profund, spre efectul de sinceritate, spre transparentizarea limbajului, prozaizarea lui voită, recuzita apărând chiar hiperrealistă, spre o estetică aşa-zisă a derizoriului. Ca un alt val şi mai proaspăt, să se lase ispitit de cosmogonism, vizionarism, hermetism, de concentraţiile lirice închise în simboluri greu de tradus, o inteligenţă deosebită argumentându-le ferirea de grandios, patetic, sublim şi înscriindu-le pe-o poetică intertextuală însă cu trainice marje de siguranţă pe linia reflexivităţii, a lucidităţii maxime, adesea provocator, pe teren suprarealist, avangardist, autorii fiind consumatori ai drogului numit imagine, indusă aceasta cu sfidarea ceremoniosului, a convenţionalului, fantasmatico-livresc. Vom schiţa acum câteva repere de interpretare, de fixare a unor profiluri literare distincte, pe cât permit ele: Nicolae Diaconu – un poet al echilibrului între melancolie şi comentariul livresc, între atitudinea anabasică şi catabasică, asupra fiinţei din real şi din oglindă, dublat de o repunere în drepturi a ontologicului iraţional, un mereu tentat de paradisuri fluide, în care libertatea primeşte atributul peisajului transcendent, al spaţiului metafizicizat, totuşi, dinspre o raţiune dezmărginită. Artur Bădiţa – un poet preocupat până la obsesie de momentul creaţiei poetice şi de tot ceea ce este străvechi, originar, de prototipuri, un cugetător asupra ideilor în acţiune, în mişcare hegeliană şi un adept al metapoeziei; Adrian Frăţilă – un poet ludic, manierist, muzical, care sintetizează trăirile, sugerând sentimente frumoase, abordând cu lejeritate teme fundamentale, de-o manieră neoromantică, baladescă; Mircea Bârsilă – un neoexpresionist, un neoruralist cum i-a zis Gheorghe Pituţ, un căutător al mărcilor antropologice ale acestui popor; Vasile Sichitiu – un poet cult, subtil şi profund, căutând forma laconică, aforismul, un poet cu o atitudine fermă în sfera culturii, un adept al poeziei metalingvistice, care aspiră a rezolva raportul dintre sinele intrinsec şi limbaj; Costel Dobriţescu – un poet care abordează aproape pictural miturile originare, clasice şi moderne, cu o tehnică destul de sigură a imaginarului, cu o exprimare încă eterogenă, un poet care năzuie o viziune reunificatoare a conştientului şi inconştientului; Victor Barbu – un poet ieşit din mantaua lui Walt Whitman ori Carl Sandburg, dedat la alchimii verbale care explorează, cu o înverşunare explosivă, tumultul socio-uman, sau care eleutherizează libertatea de confesiune şi de judecare a situaţiilor-limită; Roxana Lupescu – o poetă postmodernistă, descătuşată de prejudecăţi, bazată programatic, pe urmele lui Ioan Flora, pe nonşalanţa discursului, pe inventivitatea semantică, pe inteligenţa relansării conceptelor, poemele sale luând înfăţisarea eseului şi practicând un imagism graţios-calofil contrazis dialectic de unul aspru- provocator, sportiv-spadasin, pe muchia de cuţit a crizei literarităţii; Spiridon Popescu – un poet care a evoluat de la poza postromantică şi clasicismul folclorizant, la un suprarealism dens, de la imaginea-mit la imaginea- obiect şi care vine din memoria fabuloasă a colectivităţilor umane trăitoare aici, între Carpaţi şi Subcarpaţi, un haiduc bacovian conform formulei grigurciene; Zenovie Cârlugea – un poet cu o energie textuală şi transtextuală, cu ambiţia de a interfera motivaţiile scriiturii şi de a interdisciplinariza regimurile impactului cu realitatea literaturii şi transcenderii în absolut, un poet aşezat ca o punte între oglinzile numite înţelegere (logos) şi interpretare (mythos); Ion Cepoi – un fel de cavaler al Mesei Rotunde, un creator de retorică…..antiretorică, care a cuprins spaţiul vorbirii în continuitate cu cel al tăcerii, spaţiul trăirii în contiguitate cu acela al visării şi pentru care ideea de literatură este o ordine refăcută pe ambiguitatea semnelor, pe spaţiul îngust dar vertiginos care se deschide abisal între două cuvinte; Alex Gregora – un preţios dar motivat estetic, un imnic dublat de un pascalian, un rilkeean având ca strict propriu, confesionarismul şi un infrarealism al religiozităţii fiinţei neîntrerupt confruntate cu porpriile-i deşertăciuni şi cu lumina sensurilor divine; Lazăr Popescu – un poet care înţelege poezia ca pe o desenare de semne, ca pe o abstracţie într-o mişcare perpetuă, ca pe un narcisism al caligrafiei, ca pe o legănare a ritmurilor interioare ale cuvântului, ca pe o scrupuloasă geometrie a fugii de metaforă, un poet care doreşte apodictic adecvarea la proiect ca postmodernitate recuperatoare a valorilor culturii; George Drăghescu – un poet haigin, unic în mişcarea poetică gorjeană, tandru, modest, rafinat, selectat într-o antologie a haiku-ului românesc şi tradus în engleză alături de Aurel Rău, Marin Sorescu, dar şi unul vizionar, hugolian în textele din Zestre pentru înălţare; Gelu Birău – un Ion Horea transferat mioritic din transilvan pământ, prin transhumanţă, ca fenomen pur păstoresc, pe la începutul mileniului, în Gorj, adică un elegiac lucid, un naturist penteistic, un vergilian deghizat freuidian într-un Guillaume Apollinarie balcanic; Cristian George Brebenel – un senzualist, motivat de o solidă metafizică, personalizată demiurgic prin reasamblarea unor curente ale ontologiei într-un nou sistem filosofic, dar în aceeaşi măsură un poet al descătuşărilor livreşti, un poet raţionalist bântuit de negurile unui non-eu limitativ; Vasile Ponea – un poet dens în idei, cu un limbaj sub presiune, într-o tensiune paroxistă perfect ascunsă în zările interioare ale firii, suspendat între tăcere şi rostire, dar răbufnind personant din subconştient în conştiinţa scriiturii ca o mecanică a sublimării totodată, care suverană cosmotizează un haos al frământărilor înăbuşite şi al năzuinelor ratate; Lucian Tamaris – un cioranian readaptat românismului prin cultura lui Noica şi dicţiunea interogativă, scrutătoare a absolutului, a lui Bacovia, un cugetător genialoid, prea plin de încrederea în misionarismului poetului, în datul său de-a deschide căile cunoaşterii, fie spre infern ori fie spre paradis, un sceptic mântuit, un retras într-o zonă a frumuseţii pure. În final ne permitem să avansăm poate utopic, poate doar readucând în unitate sacrul şi profanul, o altă soluţie, pentru secolul XXI în care am intrat deja. Ultima metodă politică la îndemână ce ar mai reuşi să schimbe omul, să-l transforme în om întrutotul adevărat ar fi poezia, poezia ca metodă politică aşadar. Dacă nici ea nu va izbuti, nu vom avea nici o speranţă. Vom dispărea sau ne vom întoarce acolo unde ne aflam în urmă cu multe sute de mii de ani, ca s-o luăm de la capăt în istorie. Ori,să ne amintim că pe la începuturi, în Tracia, un poet cântăreţ, Orfeu, a îmblânzit până şi lupii, urşii şi mistreţii prin muzică şi poezie, prin magia verbului. Tot fiare sălbatice ar rămâne şi oamenii, dacă n-ar avea acces la logos, la poezie. Umanitatea de azi să-l aştepte ea pe cel de-al doilea Orfeu? Pe acel poet de geniu al cărui verb/vers va sili omul să se deschidă mai mult către spirit? Va precipita mutaţia pe care au râvnit-o toate religiile şi filosofiile lumii? Dar acest poet profet şi taumaturg în sensul politic cel mai profund şi oportun există. Trebuie reproiectat în mileniul următor, căci cu lumina lui hipereonică îl va civiliza până la capăt. Cel de-al doilea Orfeu a sosit deja, numai că el trebuie împins, prin noi, în secolul XXI, cu toate reîntrupările lui, mai mult sau mai puţin recunoscute în străinătate. Căci cine sunt Arghezi, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Barbu, Stănescu, Sorescu, Doinaş, Dan Laurenţiu, Cărtărescu, Lucian Tamaris, Ion Popescu-Brădiceni, George Drăghescu, dacă nu reîntruchiparea orfică a lui Mihai Eminescu, el fiind acest al doilea Orfeu al românităţii apărut ca să asigure cu atributul nemuririi un popor (o naţie) aşezat mitic şi mistic lângă un fluviu edenic, lângă o mare paradisiacă şi lângă nişte munţi mioritici, de rai pământesc îngemănat cu cerul ca să reunească oamneii şi zeii, ca-n poeticul roman al lui Ion Cepoi, ca în grandiosul roman al lui Cristian George Brebenel sau –de ce nu?- ca-n romanele experimentale ale lui Ion Popescu-Brădiceni, Lazăr Popescu, Silviu Doinaş Popescu ori în romanul capodoperă Cenuşa al lui Aurel Antonie.
Ion Popescu-Brădiceni
