Placheta de versuri “Lumină şi Mucegai” (apărută la Editura Măiastra din Tg. Jiu) reprezintă volumul de debut al poetului gorjean Constantin Bălan.
Cartea, care face trimitere prin titlul său (dar nu numai prin titlu pentru că există şi referiri directe în text) la “Florile de mucegai” ale lui Tudor Arghezi, este o culegere de stihuri savuroase şi inedite pe care orice categorie de cititor le poate parcurge facil şi cu mare drag. Aceasta pentru că satira este la ea acasă, iar limbajul care ţine de registrul familial se îmbină spontan şi deloc deranjant cu cel de argou într-o măiestrie a zicerii poetice greu de egalat.
Prin urmare, nu este vorba neapărat despre o estetică a urâtului social ca la Tudor Arghezi ci şi de o bizară estetică a limbajului cotidian ce-l fac pe cititor să participe vesel şi deschis şi la faptele relatate în textele cărţii ca şi cum ar fi cu adevărat acolo. Autorul cărţii este doar gazda şi martorul ce îl invită pe cititor la observaţie şi la reflecţie. “Eu sunt un ins pe lângă care treci mereu / Fără să ai habar că stau aici, / În mica staţie uitată de troleu / Şi te astept să vad ce poţi să-mi zici”, precizează de altfel în versuri Constantin Bălan.
Aşa cum arată şi titlul, cartea este structurată pe două părţi Lumina (prima parte) şi Mucegai (a doua parte) ce fac distincţie doar prin persoana despre care se vorbeşte. În prima, Lumina este în strânsă relaţie cu autorul cărţii având şi conotaţii religioase, creştine (evidente în poezia “Rugăciune” de la pag. 13 – “Nenumăratele mele păcate / Din spate mi le ia / Mă iartă pentru cele rele toate / Şi pomeneşte-mă întru împărăţia Ta / Doamne!”
În această primă parte a cărţii, cititorul face cunoştinţă cu autorul prezentat în adevărata sa întruchipare umană, cu visele şi cu aspiratiile sale sincere, cu tot ceea ce are el mai frumos (“Lumina”) un ideal uman ce ar putea constitui un model pentru semeni (pag. 11 – “Dar, dacă nu îţi spun povesta eu / Amice, ce va fi cu tine, mâine?”)
Dacă am continua comparaţia cu Tudor Arghezi, am putea spune că poezia “Eu” de la pagina 11 este un fel de Testament al autorului cărţii. Dar poetul Constantin Balan nu este doar arghezian ci el este şi humuleştean prin modul de exprimare, prin limbaj si prin umor făcând trimitere la opera lui Ion Creangă. Poetul Constantin Bălan este un “hâtru”; în versurile lui se regăseşte acel umor sănătos şi nederanjant (pag. 21 – “Apucat de pandalii, Murdării pe gard să scrii ,/ Cu cenuşă şi cu scrum, / Cu ţărână de pe drum”), acele ziceri “pe şleau” specifice romanului adevărat care făcea haz de necaz pentru a supravieţui. Autorul cărţii devine astfel un exponent al spiritului românesc, umor ce trebuie apreciat şi conservat pentru că are un rol moralizator (pag. 12 – “Dar te cheamă cu speranţă / Dor de Mâine – capul sus!”).
Versurile cărţii sintetizează un întreg patrimoniu românesc pentru că apar şi referiri la tradiţii, cum ar fi cele de iarnă, respectiv “Pluguşorul” (pag. 17- “Alo, prieten drag, mă iartă / De ţi-am bătut prea tare-n poartă”).
Costatând că nu poate fi nici model pentru semeni şi nici educator, autorul cărţii se vede nevoit să se adreseze acestora prin urări de bine în speranţa că vreodată aceştia se vor corecta (pag. 17 – “ Iar, cu urările-mi de bine, / Nu te puteam uita pe Tine”).
Cea de-a doua parte a cărţii nu este doar mai consistentă, ci este şi partea ei esenţială care dă valoare şi îi conturează mesajul. Cartea se dovedeşte astfel a fi o adevărată şi sintetică fresca socială în care sunt prezentaţi oameni şi fapte din universul şi timpul autorului care l-au afectat în mod direct sau indirect proliferând (de aici şi titlul “mucegai”). Răul lumii este atât de mare încât poetul nu mai vede o izbăvire şi se aruncă în beţie (pag. 67 – poezia “Cod galben de beţie”) sau amor (pag. 58 – poezia “Ne-am blerghit într-o flerghină”)
Până şi morala creştină s-a perimat poezia “Popa Părintele” de la pag. 60 fiind elocventă în acest sens. De la puritatea luminii divine prezente în omul din primul volum se ajunge la un evantai de păcate dacă nu o chintesenţă a răului ajuns ca să întineze chiar şi pe însuşi slujitorul Domnului numit aici “preotul urbei”…
Dezamăgirea poetului Constantin Bălan este clară şi îndreptăţită vis – à vis de societatea sluţită şi slăbită de prezenţa păcatelor dintre cele mai diverse (“mucegaiul”). De aceea şi-a ales ca titlu “Lumina şi Mucegaiul” şi nu “Lumina şi Întunericul” cum ar fi fost firesc.
Întunericul social a sporit şi s-a întins ca un mucegai sau ca o plagă afectând cele mai neaşteptate locuri şi fiinţe umane, chiar şi pe cele care ar fi putut promova ori apăra moralitatea românească specific creştină. Mai mult decât atât, în lipsa cenzurii şi a controlului personal, Întunericul contemporan a luat în pântece şi naşte monştrii asemeni celor despre care amintea în opera lui Francesco Goya (“Somnul raţiunii zămisleşte monştrii”).
Poetului nu-i mai rămâne astfel decât ori să se dedubleze jucând un rol şi alegându-şi o mască în ton cu vremurile, ori să se retragă în sine fidel propriilor valori şi să privească cu detaşare spectacolul lumii din jurul său. Ultima variantă pare a fi cea aleasă pentru că el trage şi o concluzie în textul de la pag. 39: “Bezmetic animal mai este omul”. Consider că fotografia de pe coperta din spate a cărţii este foarte sugestivă şi bine aleasă în acest sens pentru că în ea apare autorul dedublat dacă nu chiar triplat, orecum în ceaţă, prima ipostază sugerând chiar o mască a acestuia…
Recomand în mod special această carte cititorului de orice tip cu promisiunea că nu va regreta nicicum parcurgerea paginilor ei.
Profesor Mariana Bendou,
Scriitor, critic literar şi promotor literar
