Consideraţii şi alese gânduri

129

raport2427ARTISTUL indiferent de domeniul concret al artei, cum se ştie, transfigurează nu copiază. Într-un tablou spre exemplu, oricât te-ai strădui să-l vezi precum o fotografie, niciodată n-ai să poţi face o paralelă între realitatea existentă şi cea pe care o vede de fapt pictorul.

Există într-adevăr şi reuşite impresioniste notabile, însă „scăpările” de factură expresionistă relevate de harul şi conştiinţa autorului, categoric nu vor lipsi, chiar dacă să zicem artistul ar pretinde că pe suportul ales de el – pânză, lemn, carton, etc. – nu a făcut altceva decât să „fotografieze” peisajul respectiv. Aceasta întrucât arta niciodată nu copiază, ci transfigurează realităţile. Cu mijloace specifice ea totdeauna „întreabă” nu dă răspunsuri concrete. Emoţionează, sugerează, stârneşte judecăţi, pedalând predilect pe ceea ce este inefabil, pe greul de exprimat… LA TOATE acestea, stimate cititor, fireşte că nu te poţi gândi decât într-o adecvată împrejurare. Iar eu, cum vei vedea, am făcut-o cu interes şi sinceră bucurie cu prilejul primirii unei scrisori neaşteptate, încercând în cele ce urmează să te fac cumva părtaş cu ideile şi reuşitele unui fost coleg de uzină şi de cenaclu literar-artistic, cenaclu pe care după anul 1980 am avut norocul şi satisfacţia să-l conduc în oraşul Bumbeşti Jiu zeci de ani. Nu mai ştiam nimic despre voiosul şi totodată introvertitul Gogă Nicolcioiu – Nixon, pentru că de el va fi vorba în cele ce urmează. În primăvară aflasem, tot neaşteptat, că şi el se află „exilat” undeva într-un sat din comuna natală Peştişani, cum am făcut-o şi o facem mulţi dintre noi, odată cu vârsta. Bucuria însă mi-a fost şi-mi este că „Nixon” al nostru (cum o facem astăzi destui) nu şi-a dezminţit harul cunoscut şi cultivat cu modestie, atât în Uzinele Mecanice Sadu, unde lucram de-o viaţă amândoi, cât şi în cadrul Cenaclului literar-artistic „Ion Minulescu” din Sadu, care, cum şi alte cenacluri similare din judeţ şi din ţară, pe atunci, în mod fericit, deveniseră nişte mici râuri Iordan purificatoare, pentru botezurile de mai târziu ale unor talente înnăscute ce-şi aşteptau cultivarea şi punerea în valoare. Da, în acele timpuri, triste totuşi, fiind după război şi o neiertătoare fractură istorică, grija pentru direcţionarea tineretului reuşise realmente şi multe realizări prin aceste cenacluri, şi prin nelipsitele cercuri de creaţie tehnico-ştiinţifică ce nu „absentau” din nicio treaptă de învăţământ ale educaţiei şcolare româneşti, presa scrisă de profil care regretabil acum este atât de ignorată şi bagatelizată, atunci jucând la unison rolurile ei fireşti, stimulatoare. Asta ca o raport2426paranteză, întrucât se impun cred nişte analize mai detaliate, care, poate, ar reuşi cumva, mai mult a redeştepta interesul pentru studiu şi afirmare, altfel decât uneori vedem că se mai întâmplă, chiar, iată, şi în deceniul trei după Revoluţie… DAR revenind la Gogă-Nixon, mai exact la desenele cum le zice el, trimise cu recunoştinţă şi dedicaţiile „cuvenite” mie, ca mă rog, fost „şef” spiritual al său la Cenaclul „Ion Minulescu” din Sadu, cu interes şi plăcere voi creiona următoarele: Oprindu-mă doar asupra a trei portrete schiţate, pe care spre edificarea considerentelor ce fac, le voi reproduce subliniind ceva ce se omite absolut neproductiv în arta unor mari peneluri ale modernităţii şi postmodernităţii de astăzi, anume importanţa „binomului” ochi-gură, în cazul portretisticii expresive. Şi Tudor Vladimirescu şi Nicolae Titulescu, cum şi Dostoievski al lui Gogă-Nixon, în mod fericit zicem noi, nu păcătuiesc cu priviri şi zâmbete „şterse”, ci dimpotrivă. Mai mult, alături de realismul trăsăturilor fizionomice ce nu pot lipsi, inclusiv în spaţiul caricaturii, Gogă-Nixon “transfigurează” şi prin atitudinea şi ţinuta vestimentară a subiecţilor „imortalizaţi”. Tudor Vladimirescu nu mai e pandurul (sau haiducul) cunoscut medieval, cum nici Titulescu şi Dostoievski ai săi n-au înfăţişări confecţionate conjunctural. La toţi trei ochii săgetează fără echivocuri, iar gura întoarce din profunzimile sufletului, întrebări şi avertismente sau decepţii, regretabile din nefericire, cum în cazul marelui diplomat care a fost Nicolae Titulescu. Curajul, hotărârea şi asumarea sacrificiilor da, caracterizează personajele lui Gogă-Nixon. Iar aceste stări sufleteşti le-am putut observa lăudabil şi la restul “desenelor” primite de la autor. Pentru că, pe lângă cele trei schiţe în tuş puse în această discuţie, am mai primit şi altele la fel de interesante desene, privind chipul lui Macedonski, Vlahuţă, Grigore Alexandrescu, Dem Teodorescu, etc, – toate având ca vârf de exteriorizare estetică privirea şi semnificaţia a ceea ce este oprit dincolo de buze, respectiv acel dumnezeiesc “giocondic”, căreia uneori eronat istoria artei i-a zis “enigmatic”, când logic şi firesc n-a fost niciodată, şi nu va fi în vecii vecilor, altceva decât acel “nespus” pe care-l caută arta în variile ei manifestări dintotdeauna…

I.D. SICORE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here