În lumina unui anotimp care te îndeamnă la meditaţie, la gândul că trecerea poate fi oricând un nou început, Lyra Gorjului răspândeşte muzica într-un Concert de toamnă, dezchizând astfel, o nouă stagiune de concerte: 13 septembrie, ora 19, sala Teatrului Elvira Godeanu, dirijor, Mircea Suchici.
“Acum 8 ani – îşi aduce aminte dirijorul – avându-l concert maestru tot pe profesorul Ilie Cealîcu, am dirijat primul concert al Lyrei care îşi relua activitatea, graţie omului de cultură, Viorel Gârbaciu, directorul Şcolii Populare de Artă.”
Spectacolul începe cu Suita pentru flaut şi orchestră, autor, Mircea Suchici, solist, Ciprian Ion care din anul 2000 
este instrumentist în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova. Suita pentru flaut şi orchestră a fost compusă la propunerea interpretului, iar autorul a gândit-o ca pe un triptic itinerant, Tg-Jiu – Craiova – Iaşi. Interesant că pentru fiecare „popas” simfonic, scriitura este o individualizare spaţială: un Tg-Jiu nostalgic, al copilăriei, Craiova „disonanţelor” adolescentine şi un „neobaroc” ieşean, al studenţiei şi al unor fine rezonanţe vivaldiene. Instrumentul solistic discret, meditativ, transpare într-o abordare aproape heterofonică. Urmează Funiculi, funicula, canţoneta lui Luigi Denza scrisă în 1880, la un an după inaugurarea 
funicularului de pe Vezuviu. Compoziţia lui Joseph Kosma, Autumn Leaves – varianta orchestrală – poartă în ea nostalgia estului european (compozitorul, de origine maghiară, discipol al lui Bela Bartok şi aclimatizat francez în 1949). Deşi nerostite, Autumn Leaves – Les feuilles mortes, versurile lui Jacques 
Prévert presărau culorile toamnei evocând încă o sursă de inspiraţie, Poème d’Octobre de Jules Massenet. New York, New York, compoziţia lui John Kander este lansată în filmul cu acelaşi nume şi este succesul actriţei Liza Minnelli (1977). Seria tangourilor începe cu Evening Shadow (Umbra serii) de Leslie Searle, continuă cu La Cumparsita de Matos Rodríguez şi se încheie cu creaţia dirijorului-compozitor, Tango 
depresiv în care autorul îşi exprimă regretul pentru dispariţia acestei ere muzicale. Solistul Ciprian Ion revine cu sensibilitate, în Adagio din baletul Spartacus de Aram Haciaturian. E relatată confruntarea dintre Enescu şi Haciaturian, urmată de interpretatea, în primă audiţie la Bucureşti, în 1946, de către George Enescu, a Concertului pentru vioară de Aram Haciaturian. Puţină lume ştie că cea mai populară canţonetă napolitană, O, Sole mio, s-a născut în Rusia, la Odesa în martie 1898, unde compozitorul, Eduardo di Capua poposise pentru un timp, inspirat fiind de versurile poetului Giovanni Capuro, dedicate unei nobile italience. În această seară, am ascultat varianta interpretativă a lui Ion Alexandrescu, actor al Teatrului Elvira Godeanu. Inspirată combinaţie între muzică şi actorie, Alex (aşa îi spun prietenii) a avut parte de vii şi îndelungi aplauze. În dorinţa unei abordări profesioniste, Alex a fost discipolul marelui bariton, Vasile Martinoiu, iar din acest an, urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Tg-Jiu, la clasa prof. Aurel Popescu. Clasica muzică „uşoară” a continuat cu încă două şlagăre: La Paloma de Sebastian Yradier, compusă în jurul anului 1860 şi care a inspirat celebra arie L’amour est un oiseau rebelle din opera Carmen de Georges Bizet (1875); celebrul tango, Por una cabeza, compus în 1935 de Carlos Gardel este expresia pasională prin care două lumi stârnesc aceeaşi dramă: lumea pariurilor de la cursele de cai şi „cursa” pe care ţi-o întind în viaţă, femeile.
Ah! Non credea mirarti este aria Aminei, personajul principal din opera în două acte, Somnambula de Vincenzo Bellini (1831). Am avut ocazia să ascultăm din nou minunata voce a tinerei de 15 ani, Daniela Popescu, autentic talent gorjenesc descoperit la Şcoala Populară de Artă, la clasa de Canto, prof. Aurel Popescu. În prezent, elevă la Colegiul Naţional de Arte “Dinu Lipatti” Bucureşti, Canto clasic, la clasa prof. Georgeta Ionescu. În decursul unui singur an, Daniela devine multilaureată a concursurilor naţionale şi internaţionale ducând faima şcolii româneşti de Canto şi a dascălilor care au crezut în talentul său. Aranjamentul orchestral al celebrei arii, aparţine, de această dată, profesorului Aurel Popescu.
Apreciem aportul fotografului Vasile Pleşea care, în curând, va dărui Şcolii Populare de Artă, „cronica” filmată a concertelor Lyrei târgujiene.
Concertul se încheie cu celebra Hora Staccato, a lui Grigoraş Dinicu. Înaine de final, dirijorul, violoncelistul şi compozitorul Mircea Suchici, într-o rostire sensibilă şi binevenită, subliniază importanţa „familiei” muzicale în istoria muzicii: Bach, Scarlatti, Dinicu, terminând, în tonul umoristic ce-l caracterizează, cu propria sa familie.
Artistul are dreptate: ideea de familie artistică e un panaceu, într-o lume în care albastrul cianurilor ia locul cerului, iar comunicarea şi contractul au devenit „formă modernă, tehnică şi aseptizată a comuniunii” [Baudrillard, Jean Societatea de consum. Mituri şi structuri. Trad. Alexandru Matei Editura Comunicare.ro. 2008, p. 131]
Lyra poartă în ea tradiţia unei mişcări culturale de la începutul secolului XX, când, la Tg-Jiu, în casa Bălcescu-Culcer era primit Enescu.
Infinitul este respiraţia pietrei din munţii Gorjului, aşa cum Jiul ne poartă gândul că trecerea poate fi oricând un nou început.
Prof. dr. Mihaela Sanda Popescu
