Comentariul de artă

216

Stefan-LuchianComentariul este un anumit text (vorbit sau scris), prin care se fac aprecieri, se explică anumite situaţii zilnice sau… intrate în istorie.

Viaţa a confirmat, continuă să confirme şi să consacre diferite nume, care deja au căpătat autoritate prin profunzimea comentariilor susţinute, adevărate acte intelectuale (de cultură şi de specialitate), analize „din interior” ale diferitelor domenii prin care, convingător, se remarcă elemente de subtilitate, fenomene care, altfel, scapă nespecialiştilor, evidenţiind şi explicând valori şi nonvalori (inclusiv, morale) ale datului comentat.

O condiţie obligatorie pentru susţinerea unui asemenea comentariu valoros, este aceea că, cel care se încumetă să-l formuleze, trebuie să fie un specialist, un foarte bun cunoscător al domeniului abordat, să aibă la îndemână un sistem de referinţe cât mai bogat, să poată să compare cu uşurinţă, să facă trimiteri şi ierarhizări, să decanteze şi să-şi motiveze convingător afirmaţiile.

În cazul comentării unui eveniment artistic (spectacol de teatru, de muzică, artă plastică, coregrafie etc.), acesta trebuie să ajute pe spectator (privitor) la înţelegerea mesajului manifestării, ca şi a componentelor realizării valorii actului cultural respectiv.

Atunci când îşi ia ca obiecte o lucrare sau o expoziţie de artă plastică, opera unui pictor, de exemplu, care are la bază o factură clasică (tradiţională), comentatorul trebuie să-i evidenţieze elementele care se foloseau încă din antichitatea egipteană şi greacă (excelând în Renaştere) şi continuând a se folosi şi în secolul 20 şi chiar şi astăzi, prin care s-au realizat şi se realizează valori perene care îmbogăţesc colecţiile patrimoniului muzeal şi particular.

De asemenea, în situaţia când se caută febril alte forme de exprimare în artă, alte modalităţi de concepere, ar fi o blasfemie să fie îmbrâncite din rândul valorilor incontestabile modalităţile de creaţie ale unui Corneliu Baba, H. Catargi, Şt. Luchian şi mulţi, mulţi alţii, corifei incontestabili ai picturii noastre care, de mult timp au intrat în panteonul spiritualităţii româneşti şi nu numai.

Tot aşa, făcând o trimitere spre alte arte, nu se poate vorbi decât la modul superlativ de un G. Enescu, C. Porumbescu, M. Eminescu, I.L. Caragiale, arhitectul Ion Mincu etc. etc.

Revenind, în domeniul picturii, de exemplu, comentariul trebuie să sensibilizeze receptorul cu motivaţii care ţin de elementele de limbaj şi de expresie picturală, de cromatică (domeniu foarte generos), de compoziţie (şi felurile ei), de dominantă, de linie de forţă, de centrul de interes, de armonie, de ritm, de analogie, asonanţă, disonanţă şi consonanţă, de morfologie, de sintaxă etc. realizând un tot unitar „în gamă”, care se poate exemplifica pe exponatele despre care se vorbeşte.

Tot aşa, o operă picturală valoroasă se poate realiza şi de pictorii care adoptă un limbaj „în contrast”, modern, de convergenţe, exemple găsindu-se şi în antichitate (vezi piramidele egiptene), în care sferele noţiunilor folosite sunt mai generoase şi nu pentru că „aşa se poartă”, ci din convingere că valoarea se realizează şi prin alte modalităţi de exprimare, când intervin… disonanţe, şocuri, ritmuri surprinzătoare, decompoziţii etc., care dereglează echilibrul clasic (fiziologic şi afectiv), transmiţând stări mai… subtile, simboluri spirituale, care cer din partea consumatorului de act pictural o mai mare concentrare şi atenţie, chiar şi unele cunoştinţe ale domeniului, Braque, Picasso, cubismul etc., fiind suficiente şi convingătoare exemple, pentru a ne motiva afirmaţiile de mai sus.

Şi o modalitate de creaţie şi cealaltă, ca şi pictori care încearcă o simbioză fericită între acestea două (C. Piliuţă, C. Blendea etc.) realizează valori artistice numai dacă practicanţii acestora sunt bine informaţi în domeniu şi sunt sinceri cu ei, astăzi făcându-şi loc (chiar cu tupeu oportunist) şi multă impostură, care, dând din coate, crede că pictura „începe şi se termină cu ei” şi orice, şi oricum ar picta, realizează numai valori indubitabile.

Un comentator demn de luat în seamă, nu poate fi decât cel care dovedeşte o foarte bună informaţie în problemele de creaţie, de teorie şi istorie a artei, cel care se observă că frecventează curent critica de artă, ca şi referinţe filosofice la aceasta, al cărui comentariu (curgător, frumos) se observă că manifestă mari şi valoroase disponibilităţi intelectuale, care, folosindu-se de metafore bine plasate, aduce suficiente şi delicate argumente pentru… evidenţierea valorii autentice şi să… „admonesteze”, să nu încurajeze, să nu dea gir valoric celor care copiază dripping-urilor americanului J. Pollock (1912-1956), ale graficii lui G: Capagrossi, ale stilului lui Gino Severini, ale „Guernicii” lui Picasso, nici a dezvoltărilor sculpturale pe verticală a esenţelor fusiforme ale alexandrinului Brâncuşi, acest „genius loci al României”, cum îl caracterizează Giulio Carlo Argan sau, şi mai grav, al amalgamării în aceeaşi lucrare a clasicului cu modernul, a figurativului cu nonfigurativul, al facturii naturaliste cu al liniei de sinteză, ca şi a… stilului „ieri aşa, astăzi altfel şi mâine… cu totul altceva!”

Comentatorul… submediocru, mai ales când doctoratul său ştefangheorghiist e dat de un conjudeţean care, de obicei, se autoinvită să… comenteze orice fenomen artistic etalează o înfiorătoare sărăcie de informaţie şi fără jenă (poate că nici nu-şi dă seama), debitează penibilităţi de felul… „acolo este o lucrare… interesantă, executată în ulei”… „dincoace e alta, executată în culoare roşie şi verde, în cărbune”… (!!!)… „expoziţia e reprezentativă”… etc., ceea ce e şi la-ndemâna oricărui ageamiu de pe stradă, comentariu care se înscrie în cohorta maculaturgiilor, copiatorilor, mimeticilor, care-n ultimul timp au năvălit piaţa cu… „opere originale”, foarte multe, foarte aproape de zona kitsch-ului.

Comentariul trebuie, deci, să fie un demers responsabil al unei persoane comprehensive, să abordeze calificat, hermeneutic, apodictic, intrinsec şi irefutabil fenomenul artistic, să opereze cu noţiuni specifice domeniului pe care-l comentează, să evidenţieze ceea ce privitorul obişnuit înţelege mai greu (sau deloc), să-i propună abordări de iniţiere sau de luminare şi mai multă a drumului spre receptarea valorii plastice, să-i fie ghid în decodarea fenomenului artistic comentat, să fie cel care remarcă operele care… „răcnesc” (T. Arghezi), care reţin atenţia şi interesul celui care priveşte opera de artă, să-l facă să dorească să o mai privească încă şi încă, dorind ca, pentru reconfortare psihică şi estetică, să o aibă în preajmă.

Dacă opera nu … „răcneşte”, spune autorul Cuvintelor potrivite, pe lângă ea se va trece nepăsător şi… „din clipa următoare va intra într-o uitare definitivă”.

Toate astfel de probleme de creaţie şi de apreciere, trebuie să fie foarte bine cunoscute de cel care se-ncumetă să comenteze un fenomen plastic pictural. Nu poate face un comentariu doct un ins care, speculând toată viaţa, s-a tot căţărat, fără a-şi dobândi nici minime cunoştinţe de specialitate, autointitulându-se… specialist, crezând că şi cei din jur sunt convinşi de asta.

Oricât ar încerca, avântându-se… stahanovist şi în creaţia copiilor şi a amatorilor şi a profesioniştilor domeniul respectiv nu-l acceptă, pentru că… n-are piedestal. Insistenţa sa devine din ce în ce mai… jenantă, mai deranjantă, mai ales că… n-are nimic cu arta, dar, în dosul unei hârtii, procurată pe trasee care includ şi Rânca, crede că-i… competent nevoie mare.

Comentariul de artă trebuie să aibă-n spate o solidă informaţie, să fie un act cultural elevat, privit cu multă responsabilitate şi exigenţă, care să procure privitorului o stare de bine, să-l câştige pentru a participa şi la alte vernisaje şi expoziţii de artă, obligaţie onorantă pentru un „comentator recunoscut, avizat şi imposibilă, chiar penibilă, pentru unul … autointitulat şi căruia-i place „să-şi dea importanţă” şi „să se bage singur în seamă”, chiar să mizeze pe forţa coatelor, fără a se jena câtuşi de puţin că în faţa sa sunt şi persoane bine informate în domeniu, care compătimesc un asemenea nechemat, care totuşi, insistă din ce în ce mai mult în sfera banalului şi, în nimicnicia sa, crezându-se chiar… ultracompetent.

Prof. Marin Colţan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here