Dacă cineva atribuie la două persoane sau ipostaze expresiile din evanghelii şi din scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de el însuşi cu privire la sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel Dumnezeu Tatăl, iar pe altele, ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, uneori de cuvântul Cel din Dumnezeu tatăl: să fie anatema. În combaterea anatematisme IV urmează ca sa îi aducem aminte de hotărârile în care zice!
Chiar dacă auzi că a înaintat în înţelepciune, în vârstă ţi în har, să nu socoţi că Cuvântul lui Dumnezeu a devenit înţelept prin creştere şi nici să nu îndrăzneşti să zici, în chip de flecăreală, că înaintarea în vârstă, în înţelepciune şi în har, trebuie să o atribuim omului. (Cu toate că el tăgăduieşte aximărturia Scripturii, care învaţă că cele privitoare la înaintare au avut loc asupra naturii trupului celui văzut al Domnului, totuşi nu este vreme să combatem acum aceasta, întrucât ţinta noastră cea mai apropiată este anatematisma de faţă IV. Am arătat în altă parte cele spuse de el odinioară şi din care se poate vedea că el susţine că sunt două ipostaze, contrazicându-se singur. Totuşi, noi nu trebuie să aplicăm Cuvintele Scripturii) la două persoane, sau ipostase sau la doi Fii, împărţind unirea, adică împărţind pe Fiul care este unul după toată raţiunea, după tot chipul şi după toată înţelegerea. Dacă însă păstrăm unirea cea desăvârşită şi dacă mărturisim unui singur Fiu, un singur Hristos şi un singur Domn, atunci trebuie ca şi cale zise (de Scriptură) să le luăm ca referindu-se la unul şi acelaşi Fiu. Deci trebuie să aplicăm cuvintele (Scripturii) unui singur Fiu, potrivit raţiunii naturilor care sunt unite. A nu deosebi însă cuvintele din evanghelii, fie cele spuse de Domnul însuşi cu privire la sine, fie cele care se găsesc în scrierile apostolice, întrece cu multă măsură oricărei iubiri. Căci dacă nu despărţim cuvintele, atunci cum mai putem să ne opunem învăţăturilor lui Arie şi ale lui Eunomie, căci le amestecă la un loc pe toate, ca şi cum ar fi spuse cu privire la o singură natură, atribuind cele umilite ale omenirii plini de hulire, naturii celei mai înalte ale prea înalte a curatei Dumnezeiri? Sau cum vom putea înţelege cuvintele Domnului, care zice pentru natura trupului celui văzut: „Nu am venit să fac voia mea (Ioan VI, 38) sau în fine „Mă duc la Tatăl meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan XX, 17) şi alte multe de felul acest? Dacă cuvintele ar rămâne nedespărţite, ca şi naturile, atunci, după el, Tatăl va fi Dumnezeul Dumnezeului celui unul născut. Dacă însă am lua cele umilite ca referindu-se la natura Dumnezeirii, atunci cui vom mai atribui cuvintele: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan XI, 30) şi faptul că el lucrează la fel cu Tatăl şi, după cum Tatăl înviază morţii, tot asemenea şi Fiul înviază pe cei ce voeşte” (Ioan V, 21), iar nu pe cei pentru care primeşti poruncă? După însăşi cuvintele Domnului , însă pe bună dreptate, Tatăl este Dumnezeu şi Tată Dumnezeu al celui ce a fost în timpurile din urmă pe trupul din sămânţa lui David, iar Tatăl al lui Dumnezeu. Cuvântul cel născut din el în chip veşnic şi fără de pătimire, calitatea de Fiu păstrându-se şi mărturisindu-se numai în acest tip unic. Căci cum am putea înţelege cuvintele „Amin amin zic vouă mai înainte de a fi Avraam eu sunt? Sau toate prin el s-au făcut. Dacă cuvintele ar rămâne nedespărţite va trebui oare să atribuim naturii celei din sămânţa lui David, care a fost în timpurile din urmă, că este mai înainte de Avraam şi David şi că toate s-au făcut prin el? Sau vom zice mai de grabă plini de evlavie că naturile rămânând neamestecate şi unirea fiind mărturisită nedespărţită, cuvintele de mai sus trebuie atribuite potrivit raţiunii naturilor unite, aşa cum am spus, unui singur Fiu, unui singur Domn şi unui singur Hristos. Va urma cu anatematisma VII şi VII şi combaterea lor.
Preot iconom Alexandru Eugen Cornoiu
