În preajma Sărbătorilor de Crăciun şi a Anului Nou, nu ştim exact cum să ne simţim: bucuroşi sau trişti? Bucuroşi ne-am simţi că, iată, trăim încă ori supravieţuim, dar ceva nu ne lasă: spaima de timp şi criza de timp. Deşi, el, timpul, e nesfârşit, noi, oamenii, suntem abia o clipă din eternitatea lui. Şi, totuşi, de ce să nu ne bucurăm dacă iarna ce părea grea s-a mai îmblânzit, cumpăna a trecut, parcă şi perspectiva pare mai altfel, mai aproape de fiinţă?
Trişti ne-am simţi că, Doamne, cum ne-a trecut viaţa, nici n-am băgat de seamă, noi ne-am împlinit, ne-am cuprins, dar încet-încet anii noştri de viaţă se-apropie de edec, simţim că ne trage o forţă superioară nouă spre malul celălalt, împotriva voinţei noastre! Dar cum să nu ne simţim trişti, când în noul an habar n-avem ce ne aşteaptă, e şi el o ecuaţie cu atâtea necunoscute? Şi totuşi, de ce să fim trişti, când, iată, ne-au intrat în casă colindătorii? Brusc, ne amintim de vechimea stirpei noastre, una care vine din negura mileniilor, şi realizăm că de fapt n-o să murim niciodată. Colindele tocmai această menire o au: printr-o magie proprie şi inexplicabilă, să ne dăruiască viaţă lungă, în bucurie şi veselie. Şi ne-o dăruiesc, prin cântec, prin cuvânt, prin substratul păgân şi mitic, arhaic şi pururi festiv. Datina colindatului trebuie urmată cu sfinţenie, nu e o accepţie de ordin conjunctural, ci una de situare în lume: o cunoaştere a existenţei în ceea ce are ea mai profund şi peren. Colindătorii ne scot din anonimat. Ne propulsează în atenţia generală. Darurile pregătite pentru ei vor depune mărturie belşugului, rodniciei ogorului. Iar ei, venind tocmai din civilizaţia traco-daco-getică şi romană, însoţindu-şi vocile cu clopoţei, tobă, băşică de porc umplută cu grăunţe, nuiele de bătut în pereţi, buhai, ştiu că nu pot fi refuzaţi.
Ion Popescu-Brădiceni
