COARBA

257

gociuAtunci, ce repede au trecut anii, eram la un „pahar de vorbă”, într-o grădină de vară, singuri la o masă, feriți de razele fierbinți ale soarelui sub coroanele copacilor și o umbrelă imensă unde savuram berea rece din halbele aburite, mereu schimbate când se goleau de un tânăr ospătar atent și manierat, în a-și face meseria, ca să beneficieze și el de un bacșiș pe măsura străduinței, că ne știa filotimi.

Începusem să bem berea dintr-un nou rând de halbe intens gulerate și Vasile, al cărui invitat eram în acea zi, fără a mă plictisi cu vorbe de prisos, continuă să-mi povestească.

…Era o zi de toamnă târzie, precizează Vasile, și m-am dus să-i duc mamei niște medicamente de care avea nevoie ca de aer. Suferea de inimă și folosea permanent pastile hipotensoare, în care avea încredere și recomandate ca fiind cele mai bune, mai ales că proveneau din Germania. Vinul fusese tras din boștină și era… cum este mai potrivit. Vara fusese călduroasă și cantitatea de fructoză fusese destul de mare, dându-i tărie și aromă. Strugurii Ananas se completau și se combinau bine cu cei de Italiană bine copți, iar licoarea rezultată, un Zaibăr oltenesc, era pe gustul nostru. Tata mă invitase să-mi umplu două canistre, „că n-are în ce-l mai pune!”

Era sfârșit de săptămână și în ziua de duminica ce urma, renunțasem deliberat la o partidă de vânătoare unde fusesem invitat. Doar mă ști bine cum eram „bolnav de vânătoare!” Făcusem acest lucru pentru a îndeplini dorința mamei cu medicamentele și a tatălui cu vinul. Satul era aproape pustiu. Mai mulți dintre bătrâni muriseră, iar cei rămași singuri erau plecați la câte un copil. Cei tineri erau cu domiciliu și serviciu pe la oraș. Multe din casele Mătcărenilor, așa li se spunea vecinilor, erau goale. La noi a rămas casa goală ceva mai târziu, dar a rămas și a noastră! Pe atunci pulsa de viață și era frumos, iar eu nu împlinisem 40 de ani. Ști doar cum arată, că ai mers cu mine pe acolo, la un praznic și eu cumpărasem atunci o motocicletă Java cu care am călătorit. Ce-au mai cântat lăutarii când ne-au văzut la masă și „gurista” aia mică se uita numai în ochii tăi, că arătai mai bine decât mine și, aveai și uniformă! Mai ții minte?! Dar să continui…

La terminarea programului, am trecut pe acasă să iau din cele ce aveam de dus. Pe lângă medicamente, aveam și niște cumpărături de trebuință părinților pentru o casă de la țară, la care nu trebuie și nu-i frumos să te duci cu „mâna goală”!. Lângă bagajele din mașină și-au găsit locul și ustensilele mele de vânătoare, așa… pentru orice eventualitate! Dacă cineva prevăzuse pe aceste locuri binecunoscute de mine, cum s-a mai întâmplat, o vânătoare în ziua aceea de dumineca!?… Ar fi fost păcat s-o ratez!

Eu eram prevăzător și în această preocupare, pe care o consideram sportivă.

Vasile își întrerupse povestea când simpaticul ospătar se prezentă la masa noastră cu farfuriile încărcate cu fripturile din ceafă de porc, bine garnisite, comandate încă de la sosire. Trebuia să-și găsească loc pe masa unde așteptau salatele și coșul cu chifle mari, pufoase și apetisant mirositoare, de pâine coaptă pe vatră.

…Ajuns acasă, mama mi-a deschis larg porțile ca să bag mașina în bătătură și prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost:

„- Îți este foame?” Bineînțeles că mâncasem ceva la plecarea de acasă și răspunsul a fost negativ, mai cu seamă că pe drum făcusem planul unei ieșiri, de unul singur, prin pădure. Soarele se apropria de asfințit și cerul era senin. Luna răsărea de-cu-seara. Plouase cu câteva zile înainte, cerul era sticlos și pământul reavăn, motiv pentru care am încălțat cizmele de cauciuc, permanente în port-bagajul mașinii pe care o „călăream”. Frunzele uscate picate din copaci nu mai făceau zgomot și puteai merge nestingherit și pe nesimțite în liniștea pădurii.

Cred, că știi și tu!… că tot la țară te-ai născut, chiar dacă ai stat mai puțin în sat, măi prietene!

…- „Să nu vii cu mâna goală, că geme pădurea de…, s-a oprit să spună mai departe de ce anume?, parcă să nu fie cumva auzită de vreun străin, deși vecini nu mai erau. Că dai o groază de bani pentru ea, adică pentru pușcă și permisul de vânătoare, în fiecare an, și nu te alegi cu nimic. Și alaltăieri, am auzit un foc de armă tras pe Zorzila. Ăla cine o fi fost și ce-o fi luat, că n-a tras el degeaba?, a continuat mama cu argumentele. Tac-tu a zis că precis a fost Ilie, că-i mare braconier și-i prieten cu milițianul. Odată, când venea pe poteca de la Măiag, l-a văzut el pe Ilie, că mai era cu unul care bântuia prin tufe cu o păleață în mână, să zgornească iepurii, sau Dumnezeu știe ce… Acum, pădurea-i plină de capre, că toată vara m-am bătut cu ele, că veneau la fasole pe locul de peste matcă. În vie a fătat o ciută și noroc cu Stătica, că sărise cățaua Boștinoaichii și făcea iedul praf , că abia se ținea pe picioare, că din picioare l-a fătat!…” Femeile, erau două vecine care au murit, preciză Vasile.

– Părcă țin minte că ți l-am prezentat odată pe acest Ilie, într-o seară la Modern, când cânta orhestra aceea venită de la București și avea la baterie pe unul Puiu Osadici, renumit baterist la acea vreme și noi beam coniac Zarea, făcut prima oară în România și ce bun era!

Tăie și el o bucată din friptură, o duse la gură, mai luă și din salată, rupse din chiflă și începu să mestece și cu grija povestirii, neglijă rigoarea, că nu trebuie să vorbească cu gura plină și continuă:

– Îi plăcea mamei carnea de vânat și știa s-o pregătească cu toate „dichiselile”. Văzându-mă înarmat și echipat în mijlocul bătăturii, cred că își imagina o pulpă așezată la fript pe jăratecul de sub cazanul de făcut țuică, pus și el în „baterie”, să fiarbă tescovina, să nu se acrească rău, iar noi,, în mâini cu ulcelele de lut făcute de un olar de la mine din sat, Aurică, pline cu vin, uram de noroc, „că scapără… și noaptea-i lungă.” N-a uitat să mă avertizeze că s-a umplut pădurea și de mistreți care au mâncat porumbii de pe locurile oamenilor.

-„ De pe locul din Gura Văii, a zis mama, n-au mai rămas decât cocenii și ăia făcuți praf, că i-au trântit la pământ… Când intră hâța pe locul cu porumbi, fiecare porc încalecă pe câte un rând și-l culcă până la cap, mâncând drugă cu drugă, a mai adăugat dânsa cunoscătoare. Peste matcă, am avut câinele legat în capul locului și într-o noapte era să ni-l omoare, dacă n-auzea tac-tu care dormea acolo, în coliba de sub anini!… Măcar de-ai trage și tu în vreun râtan, unul, mai godânac, să n-aibă carnea tare, că nu-i păcat, mamă, după pagubelele pe care ni le fac!”

Văzând că eu sunt pe terminate cu porția mea, mai luarăm halbele în mâini, dădurăm noroc ciocnindu-le și se făcu o pauză din povestire. Așteptam cu nerăbdare deznodământul de care fusesem avertizat că-i tragic și nu înțelegeam de ce!?

(Va urma)

Ion Gogiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here