Afirmaţia lui Miron Costin că „Nasc şi în Moldova oameni” este perfect îndreptăţită. Într-adevăr, plaiurile Moldovei cu faima acelui Nord (Bucovina) reprezintă locul de obârşie al atâtor oameni de seamă pe care i-a dat poporul nostru, în varii sfere de activitate şi mai ales în domeniul artelor: cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce), Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, George Enescu şi Mihail Sadoveanu. Desigur că este departe de a fi o listă completă. Tot acolo a văzut lumina zilei unul dintre clasicii muzicii româneşti, Ciprian Porumbescu (1853-1883), de la naşterea căruia se împlinesc, în anul acesta, 160 de ani, iar de la săvârşirea lui fizică, 130, iată două cifre (numere) rotunde.
Ciprian Porumbescu este al doilea din cei nouă copii ai Emiliei şi ai lui Iraclie Porumbescu, şase băieţi şi trei fete, dar, din păcate, şase dintre aceştia au decedat sub 10 ani (trei zile, sub o lună, un an, 4 ani, 8 ani, 10 ani). Unul a trăit 40 de ani, Ştefan, Ciprian 30, şi singura care le-a supravieţuit, atingând vârsta de aproape 72 de ani, a fost Marioara, surioara ce-i va fi alături în clipele cele mai grele din viaţa sa.
I-a fost un adevărat sfetnic. Şi culmea! O tragedie similară se va petrece în familia marelui George Enescu, al optulea copil şi totuşi singurul, pentru că din cei şapte fraţi şi surori, doi s-au prăpădit de mici, iar ceilalţi au fost răpuşi, în 1878, de o angină difterică.
Opiniile contradictorii ale unor cercetători privind orginea etnică a antecesorilor lui Ciprian Porumbescu îşi vor găsi elucidarea în cartea lui Paul Leu, alcătuitorul monografiei lui Ciprian Porumbescu, Bucureşti 1978, Editura Muzicală. Chiar dacă numele bunicului său, Tănase Golembiovski, ţăran român din Suceviţa, de religie ortodoxă, avea o rezonanţă poloneză, rădăcinile acestei familii sunt înfipte profund în trecutul Moldovei sortită a cunoaşte mai multe ocupaţii străine, care au dus o politică de deznaţionalizare a românilor, de germanizare şi polonizare (Cuvântul polon „golomb”, tradus în româneşte, înseamnă „porumbel”). În realitate, precizează Paul Leu, familia este legată din moşi-strămoşi de obcinile Ţării Fagilor, dovadă fiind şi apartenenţa la religia ortodoxă. În anii de studenţie, Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian, conştient că un popor care nu-şi cunoaşte trecutul „este ca un copil care nu şi-a cunoscut părinţii”, se angajează să transmită urmaşilor mesajul primit de la străbuni privind rolul generaţiei sale pentru susţinerea drepturilor românilor de sub ocupaţia străină, se alătură revoluţionarilor paşoptişti, se află în imediata apropiere de personalităţi remarcabile ale epocii: Vasile Alecsandri, Aron Pumnul, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, George Bariţiu şi alţii, pe unii dintre revoluţionari i-a sprijinit în trecerea clandestină a graniţei, urmăriţi de oamenii lui Mihalache Sturdza. Demnă de remarcat este activitatea sa publicistică pe teme diverse, politice, sociale, culturale, naţionale. Îndrumat şi încurajat de către Bardul de la Mirceşti, culege creaţii populare din Ţara de Sus pe care le dă acestuia pentru culegerile sale, scrie poezii, proză, are chiar şi unele preocupări componistice. „Scrie, îl îndeamnă Vasile Alecsandri, să împărtăşeşti şi neamului dumitale şi al nostru ceea ce ai şi ceea ce ştii d-ta. Aşa se cade, aşa e bine, aşa să facem cu toţii după puterile noastre.”
Născut în localitatea Şipotele Sucevei, din Bucovina, Ciprian Porumbescu este iniţiat în primele taine ale pianului, particular, în casa părintească, de muzicianul Carol Miculi, un vechi prieten şi colaborator al lui Vasile Alecsandri. Apoi, învaţă la Şcoala Poporală din Ilişeşti (1860-1869), unde este îndrumat la vioară de învăţătorul Simion Maier. Urmează cursurile Gimnaziului superior greco-oriental (viitorul liceu „Ştefan cel Mare”) din Suceava, având ca îndrumător, la muzică, pe profesorul Ştefan Nosievici.
În anul 1871, participă la marea serbare naţională de la Putna, organizată din iniţiativa Societăţii studenţeşti „România Jună” din Viena, un comitet în frunte cu Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, la care este prezent şi taraful lui Grigore Vindireu.
Se sărbătoreau patru sute de ani de la zidirea lăcaşului de veci al lui Ştefan cel Mare ce trebuia să aibă loc în 1870. Printre tineri, se afla şi un grup de elevi din Suceava, sosit cu liceanul din clasa a VIII-a, Ciprian Porumbescu. Aceştia au participat „la ridicarea arcului de triumf şi a portalului festiv, la împletirea ghirlandelor” (Paul Leu). Festivitatea comemorativă a fost deschisă pe data de 27 august cu discursul lui Ioan Slavici. „A doua zi, după-amiază, se încinse o horă mare la care participă inteligenţă şi popor, ungureni şi moldoveni, bucovineni şi munteni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, preoţi şi mireni…Cântă Chir Grigori din Suceava cu taraful de treizeci de lăutari, cântă ca pe vremea gloriei româneşti…Şi pe când se juca hora mai cu foc, un tânăr plăpând şi înalt cu foc nemărginit în privirea-i visătoare, luă din mâna lui Chir Grigori Vindireu violina şi continuă el să conducă marele taraf de lăutari trăgând cu foc accentele voioase ale horei, de răsunau codrii şi văile de atâta veselie fericită. Terminându-se hora, tânărul puse violina jos şi merse de-a dreptul spre un preot care stătea alăturea şi privea cu ochii înlăcrimaţi la horă, îl îmbrăţişă şi zise extaziat: “Tată…, am cântat Daciei întregi!” Acest tânăr înalt şi plăpând cu foc în privirea-i visătoare era Ciprian Porumbescu.” (Relatare după N. Petra-Petrescu „Calendarul Amicul poporului, 1884”, sursa directa I. Creţu, Mihail Eminescu, biografie documentară, E.P.L., Bucureşti 1968). Preotul nu era altul decât Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu.
Intre anii 1873-1879, este student la Cernăuţi, unde urmează cinci ani teologia şi un an filosofia. Îşi aprofundează cunoştinţele muzicale cu Isidor Vorobechievici. Ca preşedinte al Societăţii studenţilor români „Arboroasa”, desfăşoară o intensă activitate patriotică şi pentru lupta de eliberare naţională a românilor de sub Imperiul habsburgic, pentru care suferă rigorile temniţei din Cernăuţi, eliberat la 4 februarie 1878 „salutând libertatea cu cariera zdruncinată şi cu…coliva în piept” (Paul Leu, apud Valeriu Branişte „Ciprian Porumbescu”, Lugoj, 1908, p. 77). Compune „Patria română” şi „Altarul mănăstirii Putna” (Versuri de Vasile Alecsandri).
Grigore Vindireu (1830-1888), un adevărat Barbu Lăutaru al Ţării de Sus, i-a fost în acelaşi timp profesor şi elev, în sensul că Ciprian Porumbescu a învăţat cântece populare de la el, dar şi bătrânul rapsod şi-a însuşit multe cântece şi compoziţii ale viitorului mare muzician.
Deseori, tânărul „foarte înalt, foarte zvelt, dar foarte vesel şi frumos, cu capul lui semeţ şi bucălat”, Ciprian Porumbescu, mergea la bunicii săi din Ilişeşti să instruiască copiii în tainele muzicii. Alături de gospodăria bunicilor, se afla casa pastorului evanghelic Gorgon, bun pianist. Ciprian Porumbescu se bucură de mare preţuire din partea pastorului, pentru deosebitele sale calităţi muzicale, de aceea, era bucuros a-l avea ca oaspete. După repetate vizite, însoţit de Marioara, surioara lui, mezina pastorului, o fată de 17 ani, admirabil dezvoltată, o fată graţioasă, cu ochi albaştri, Berta, îi aprinde scânteia iubirii în inima lui Ciprian ce devine un foc viu pe care tânărul ajuns la 25 de ani îl simte din creştet şi până-n tălpi: „o iubesc nespus de mult şi o voi iubi întotdeauna.” Afecţiunea era reciprocă.
Între anii 1879-1881, studiază la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Viena, cu profesori renumiţi. Aici îl cunoaşte pe Johann Strauss – fiul. În perioada vieneză, primeşte un substanţial sprijin moral şi material de la Bucevschi, un vechi prieten al lui M. Eminescu. Desfăşoară o activitate prodigioasă în cadrul Societăţii studenţeşti „România jună”, dirijează corul, este compozitor, poet şi umorist. Publică şi difuzează renumita „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”: „M-am decis deci a scoate din complexul lucrărilor mele muzicale vreo câteva cânticele, a le compune într-o colecţiune şi a le da la lumină spre întrebuinţarea studenţilor şi colegilor mei.” Aceasta cuprinde, printre altele: „Cântecul tricolorului”, „Imnul Unirii” („Pe-al nostru steag”), „Cântecul gintei latine” (versurile Vasile Alecsandri), „Inimă de român”, „Hora”, „Gaudeamus igitur”. Culegerea a avut un însemnat rol mobilizator, politic şi naţional. Tot în perioada vieneză creează nemuritoarea „Baladă”, o capodoperă muzicală şi cunoscutul „Cântec de primăvară” („Marş de 1 Mai”).
În 1880, după aproape zece luni, revine în patrie, la Stupca lui dragă. La întâlnirea cu Berta, aceasta îl primeşte cu indiferenţă, afişează o atitudine glacială ce îi răvăşeşte sufletul, speriat de acest comportament. După ce se destăinuie Marioarei, se hotărăşte să o ceară în căsătorie, pentru aceasta expediază două scrisori, una pentru Berta şi alta adresată doamnei Gorgon. În răspunsul la scrisoare, trimis prin intermediul Marioarei, doamna Gorgon îl sfătuieşte să se dedice muzicii: „…aruncă-te în braţele celei de-a doua iubite a dumitale, caută-ţi mângâierea în muzică.” „Fă-ţi datoria, gândeşte-te la noi fără ură şi fii asigurat de prietenia noastră”. Refuzul primit din partea familiei pastorului Gorgon, în acea vară fierbinte, la propriu şi la figurat, a anului 1880, îi provoacă o adevărată furtună în inima îndrăgostitului. Dezamăgit şi cu sufletul răscolit, studentul stupcan revine la Viena, în 20 februarie 1881. Berta pleacă în Anglia la una din surorile sale, căsătorită cu un pastor anglican, revine în ţară, se căsătoreşte cu un farmacist neamţ. Rămasă văduvă, pleacă în Germania, în 1940, împreună cu unica fiică. Moare la 17 februarie 1947, în vârsta de aproape 86 de ani. Berta l-a iubit pe Ciprian, dar nu s-a ridicat la înălţimea sentimentelor marelui artist, i-a lipsit curajul de a se opune prejudecăţilor familiei sale.
Situaţia materială precară îl determină să întrerupă studiile la Viena, revine în ţară cu scopul de a ocupa o catedră de muzică, dar, cum la Suceava era ocupată, avea de ales între Braşov şi Năsăud. Ciprian Porumbescu optează pentru oraşul de la poalele Tâmpei. Alegerea Braşovului are la bază două motive: legăturile preotului cărturar, Iraclie Porumbescu, ale familiei, cu personalităţi ale vieţii spirituale româneşti (Andrei Mureşeanu şi Andrei Bârseanu) din Ardeal şi strânsa prietenie a lui Ciprian, la Viena, cu tinerii studenţi ardeleni şi bănăţeni. Anii de profesorat la Braşov (Şcoala centrală română) între 1881-1882, sunt cei mai fecunzi, aici a compus cele mai de seamă opere muzicale, sunt anii de afirmare a unuia dintre cei mai importanţi compozitori naţionali. Este dirijorul corurilor din Braşov. Deşi preocupări pentru realizarea unei opere româneşti au existat şi înaintea lui Ciprian, el creează prima operetă cultă românească, izbutită, „Crai nou”, (libretul după Vasile Alecsandri), pusă în scenă sub bagheta sa, la Braşov, 11 martie 1882. Scrie „Rapsodia română”, pentru pian.
Dar boala se agravează, urmare mai ales a temniţei de la Cernăuţi. Medicii îl sfătuiesc să nu mai depună eforturi intelectuale, să renunţe la meseria de profesor şi chiar să nu mai compună sau să cânte la vioară. Aşa că în seara zilei de 14 noiembrie 1882, părăseşte pentru totdeauna Braşovul. Braşovenii, şi români, şi unguri, şi saşi rămân profund întristaţi, semn că l-au preţuit şi iubit nespus de mult.
Ciprian Porumbescu merge pe ţărmul Mării Mediterane, în Italia, la Nervi, pentru a-şi petrece iarna într-o regiune cu o climă mai blândă cu gândul că îşi reface sănătatea. Ia cu el dorul de cei dragi, de Stupca, de colegii şi prietenii lăsaţi la Braşov, de frumoasele plaiuri ale Bucovinei. De asemenea, în jurnalul său de la Nervi, consemna: „Mă gândesc la Berta mea, doar ea este îngerul meu păzitor.” Sentimentul înstrăinării de ţară este destul de apăsător, aşa cum mărturisea într-o scrisoare adresată fratelui său, Ştefan: „Eu am avut din copilărie o antipatie de neînvins contra înstrăinării. Eram legat cu atâta duioşie şi dragoste de patria mea, de casa mea părintească”. Vizitează oraşele Roma, Veneţia, Florenţa, Milano. La Genua, îl cunoaşte pe celebrul compozitor italian, Giuseppe Verdi. Clima Italiei se dovedise a fi binefăcătoare, dar nestinsul dor de patrie şi lipsa banilor îl determină să părăsească această ţară. Sosit acasă în plină iarnă bucovineană, destul de aspră, cu zăpadă de o jumătate de metru, deşi în martie, trecând brusc de la primăvara petrecută pe ţărmul Mediteranei, boala i se agravează.
În clipele cele mai grele ale vieţii sale, pe patul de moarte, pune pe portativ ultima sa compoziţie, „Tempi Passati!” (it. „Timpuri trecute”), de fapt o reluare a Nocturnei „Berta”, compusă la Stupca in 1879.
La 6 iunie 1883, se petrece tragicul „deznodământ”, se stinge din viaţă compozitorul, dirijorul şi interpretul Ciprian Porumbescu. Stupcanii profund îndureraţi, rudele şi prietenii îl petrec pe ultimul drum, ad patres, în cimitirul de la Stupca, alături de cei dragi, de membrii familiei, iar pe mormânt, împlinindu-se dorinţa sa testamentară, dăinuie versurile:
„Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-oi fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.”
Din albumul îndoliat, alcătuit cu pietate de către tatăl său, Iraclie Porumbescu, ce conţine documente preţioase legate de marele dispărut, telegrame şi scrisori de condoleanţe, necrologuri, consemnări în presă, ne dăm seama cât de mult a fost iubit şi preţuit. În scrisoarea sa de condoleanţe, Vasile Alecsandri evidenţiază faptul că „Ciprian s-a stins în floarea tinereţii, luând cu sine comoara de armonie ce era menită a încânta generaţia căreia îi aparţine.”
O altă scrisoare aflată în album, expediată de Vasile Alecsandri, din Paris, 14 ianuarie 1889, către Iraclie Porumbescu, se referă la demersul său către I.L. Caragiale, Directorul teatrelor din Bucureşti, pentru prezentarea operetei „Crai nou” la Teatrul Mare din Capitală. Vestea repauzării lui Ciprian Porumbescu i-a întristat profund pe braşoveni. „Gazeta Transilvaniei” consemna: „Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai harnici şi mai talentaţi dintre puţinii noştri cultivatori ai artei noastre muzicale îndeobşte şi ai muzicii naţionale româneşti îndeosebi.”
Talent precoce, Ciprian Porumbescu s-a format în perioada trezirii conştiinţei naţionale a românilor, dovedindu-se a fi un deosebit militant pentru drepturile lor. Militantismul său poate fi comparat cu al lui Mihai Eminescu şi Octavian Goga. Lupta sa pe tărâm social s-a împletit armonios cu activitatea de promovare a muzicii româneşti, a creaţiei muzicale originale, legătura cu muzica populară a fost hotărâtoare în formarea sa de mare muzician. A compus peste 250 de lucrări vocale şi înstrumentale. Operetele „Crai nou”, „Tricolorul”, „Imnul unirii”, s-au bucurat de o largă popularitate. „În sunetul lui (cu referire la „Imnul unirii”), un mănunchi de studenţi români au pornit la luptă pentru cultura naţională, în sunetul lui, ostaşii români au pornit la luptă pentru dezrobirea neamului, în sunetul lui s-a înfăptuit unitatea naţională.” (D. Onciul). Nemuritoarea sa baladă, plină de sunete armonioase, cu inflexiuni folclorice îi fascinează şi-i va încânta de-a pururi pe ascultători, fie ei şi nemelomani.
Ciprian Porumbescu a plecat în cele veşnice cu cele două focuri ce i-au răscolit sufletul pe timpul vieţii: focul iubirii pentru Berta şi focul sfânt al iubirii de ţară şi de neam „Eripitur persona, manet res” (lat. „”Omul dispare, opera rămâne) -Titus Lucretius Carus –
Constantin E. Ungureanu
