Chichiţele legii, în cazul Mănescu

O dată cu apariţia cartierului Ştiucari din municipiul Motru, cartier aparţinând administraţiei municipale, după strămutarea locuitorilor din satul cu acelaşi nume, sat aflat în administraţia comunei Slivileşti, a apărut ca o necesitate crearea infrastructurii de legătură cu oraşul.

Vreo 7-8 ani, oamenii proaspăt mutaţi în locuinţele nou construite au înotat prin noroaie pe un drum comunal care a existat dintotdeauna, realizând legătura locuitorilor din satul Lupoaia, comuna Cătunele, cu lumea de la oraş. Mai târziu au apărut şi proprietarii marilor terenuri dar şi moştenitori suspecţi care au vândut o parte din locaţii, permiţând extinderea cartierului. Aceşti oameni au făcut demersurile necesare şi au obţinut ceea ce era normal, transformarea drumului comunal în drum judeţean prin hotărârea Consiliului Judeţean nr. 23/22.07.1999. În 1998, în 28 aprilie, în calitate de consilier local şi preşedinte de şedinţă, am semnat o hotărâre adoptată de plen, Hotărârea nr. 14, cu privire la stabilirea numelui viitoarei artere de legătură dintre cartierul Ştucari şi oraşul Motru. Atunci autorităţile locale au negociat cu fiecare cetăţean în parte traseul blocat astăzi de Mihai Mănescu. Atunci ca şi acum, proprietar al terenului revendicat era Ioana Mănescu, mama lui Mihai. Atunci actul oficial s-a comunicat fiecăruia dintre cei 16 proprietari de teren pe proprietatea cărora trecea prelungirea străzii Macului şi nimeni nu a contestat. A contestat Mihai, în baza Legii 247, apărută mult mai târziu. Judecătorul a emis o sentinţă în baza acestei legi iar Mihai a trecut la o poziţie de forţă pentru că doreşte în schimbul celor 98 de metri altă suprafaţă mai mare în interiorul municipiului. Şi ca să se facă înţeles trimite consilierilor o convenţie anticipată, de parcă acest organism n-ar fi format din oameni cu carte şi cu responsabilităţi. Autorităţile locale au fost reprezentate în instanţă dar în mod cert dacă au avut documente, şi le-au avut pentru că ele există la nivelul autorităţii locale, este posibil ca judecătorul să fi ţinut cont de o lege care are lacune în ceea ce priveşte utilităţile publice, mai ales drumurile de legătură, cum este acest drum judeţean. Nu problema lui Mănescu este fundamentală în acest caz ci jocurile de culise din spatele ei. Există doar o singură rezolvare şi ea ar fi trebuit reglementată prin lege, nu lăsată la îndemâna unor negociatori, indiferent dacă au fost, se află sau vor fi la putere. Municipiul Motru este revendicat în proporţie de 99,9%. Puţină lume ştie însă că înainte de a fi oraş, aici exista o mlaştină care nu-i prea interesa pe proprietari. Acum însă un metru pătrat de pământ se vinde cu preţuri între 20 şi 30 de euro. Cine n-ar cere bani pe o proprietate dovedită cu acte în regulă, mai ales că banul public nu prea are stăpân. Să ne gândim însă că în Motru biserica din Ploştina vrea pământ, moştenitorii marilor boieri şi-au recuperat o parte din drepturi iar primarul, care este ardelean, este cam de unul singur în lupta pentru proprietatea publică. Este foarte probabil să ne trezim cu instituţii plătitoare de taxe cum ar fi chiria pe teren şi poate chiar cu nişte locuitori care să nu-şi mai poată dovedi proprietatea pe apartamente pentru că regimul juridic al terenurilor de sub blocuri este în litigiu. Este o dispută în care legea şi numai legea trebuie să pună punct nesiguranţei pentru că actele se pot fabrica şi cu ajutorul unei banale lămpi cu gaz. Asta pentru că martorii nu mai există.

Constantin Bunilă