„Ieşirea spre cer” e o carte experimentală autoreferenţială pe care când o iei în mână întâi o răsfoieşti pe toată. Fiecare titlu de ciclu, fiecare titlu de poem şi de sonet lasă la vedere elementele care definesc procesul şi poetic şi metapoetic ca fiind o alchimicomagie tetradică: grefată adică pe orfism, narcisism, apolinic şi dionisiac.
Însă toate aceste aspecte sunt recentrate într-un nucleu graalic – erotic, deci poetul se comportă ca un ereziarh care-şi livrează creaţia literară în structuri mitocondriale de un livresc asumat şi de o intertextualitate (chiar arhitextualitate) afişată cu aceeaşi imperturbabilă dezinvoltură şi elocvenţă transmodernistă.
E un statut deja fixat al scriiturii lui Ion Popescu-Brădiceni: unul axat pe translarea dicţiunii înapoi spre ficţiune. Liricul infuzează epicul într-o echilibristică lucidă şi simultan ludică.
Asumându-şi postura de bijutier autentic, autorul „Ieşirii spre cer” redefineşte sonetul, învăţând de la Shakespeare şi Şt. Aug. Doinaş; diafanul, mirarea, cunoaşterea artelor cuvântului sunt resursele ştiinţei textualiste recalibrate pe axa pricinei şi sensului literaturii.
Ion Popescu-Brădiceni evadează din Scriitopia, ca să poată inventa „formele de dincolo ale Creaţiilor sempiterne”; e un pariu asumat parsifalic şi cu aceeaşi tragică mândrie, în numele Limbii Poezeşti cu temelii reînnoite prin meşteşug şi inspiraţie, ori rediscutate, într-un teritoriu virtual, „la o ceaşcă de absint cu Baudelaire”. Poetul ne asigură că are „şipuri cu esenţe de Orient” pe care le soarbe într-un ritual în care, angajat solemn, Eul are „drept condei o sfântă rază”, iar scrierea e un „răsfăţ suprem” cu „un stil ascuns”.
„Ultima aventură” scriptorială pare să fie „întoarcerea la arhetip”, urmată cumva motivat axiologic de „demnitatea de stoic cugetător”, acuzabil oricând de „delict de sfruntare” a orizontului de aşteptare al criticilor literari, prin tensiunea ce exige spiritului un efort hermeneutic în întregime nou; până acum, această categorie de inşi n-a răspuns provocărilor cutezătoare ale scriitorului Ion Popescu-Brădiceni hotărât să facă o Nouă Lume „literar-poetică; dar deocamdată „poetul şi Zidul” se află faţă-n faţă, „bătălia” de surpare a lui fiind în toi, căci, luptător temerar, nu se lasă intimidat, evident si(n)gur pe uneltele sale de revoluţionar transmodernism contemplator „de reverii ce-n zare scânteiază”, renăscând „profet şi mag pe-al său, străvechiul prag”, „avanpost de cruciat la modul antic voind a-şi întocmi slova”.
Abstractul şi concretul se lasă absorbite de „litere larvare” ca să se încherbe poemul „învăţat să deie lucrurilor cheie magică” şi uneori mesajului ambiguu şi cast „caracterul antifrast”: „E o formă fixă totuși/ deși-i abur peste lotuși;/ deși-i joc rotund de apă./ Iar limbajul și-l tot scapă/ din strânsoarea unui cod./ În esență e un mod/ de rostire-a unor legi,/ chiar în roi de cârnelegi.” – ne asigură autocriptofanic maturul poet târgujian, cu „dragostea din aporii arborată sus pe creste”, vaticinar şi desigur fantast.
Astfel, poemul/ sonetul ba-i o „litanie pe rug”, ba-i un „etos transmodern”, ba-i „Cartea Vie” ce-şi ia forma din sine: cald miriapod de simboluri, semne, imagini, metafore, alegorii, parabole etc. Ba-i totodată confesiune sub Parâng, magnet vrăjit, ars erotica, un tablou cu menestreli, cuib de Oul Eului, o poveste cu o mireasă sau o alta eleată şi o transdantescă „cu origini baroce”, sau exerciţiu anamnetic, elogiu al artei pure; în fine chiar bocet de despărţire. Însă voi reveni după „Seri…”.
Prof. Master Silviu Doinaş Popescu, laureat al A.N.P. „Serile la Brădiceni”
