Centenarul Marii Uniri – Biserica și ideea de unitate a românilor de pretutindeni

532

Pregătirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a făcut cu timpul, treptat, pentru aceasta a fost nevoie de secole. În “Hronicul și cântecul vârstelor”, capitolul XLIII, Lucian Blaga afirmă: “Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba-Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. ,,De aceeași părere era și Octavian Goga: ,,Ideea de unire, năzuința neamului românesc de pretutindeni, de  a strânge într-o singură  închegare de stat, a trăit în toate vremile la noi.” Această aspirație i-a revenit lui Mihai Viteazul în încercarea sa de a realiza un stat centralizat. “Mihai Viteazul, afirmă Mihai Eminescu, a  izbutit să împreune sub stăpânirea sa țări și să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit  de dânsul să se prăbușească.” Dacă cele trei țări române  ar fi fost unite, poate că ocupațiile străine ar fi fost evitate: “Mai bine ar fi fost, susținea Samuel Micu (,,Istoria, lucrurile și întâmplările românilor”) să nu să fi despărțit în două domnii, ci și Țara Românească și Moldova  supt un stăpânitoriu să fi fost, că așa puterea le-ar fi fost mai tare și nici turcii, nici alte neamuri nu le-ar fi biruit, dar, despărțite, să strică unii pe alții, muntenii să sculau asupra moldovenilor, moldovenii asupra muntenilor.” Carpații nu i-au despărțit niciodată pe români și nici Dunărea. “Ardealul, de pildă, afirmă Goga, robit principilor calvini mai întâi și habsburgilor, mai pe urmă, n-a încetat o clipă să fie în contact cu Muntenia și Moldova. Ne simțeam cu toții un singur trup, având Carpații ,,șira spinării”, cum spunea Delavrancea. Pe deasupra hotarelor meșteșugite, era o comunicare tainică de la atom la atom.” În tot timpul, biserica a avut un rol deosebit de important în formarea  conștiinței unității de neam. “Biserica, la noi, afirmă Goga, a fost din vechime un criteriu de naționalitate. Dar conștiința unității pe atunci palpita puternic mai ales în fața altarului.” Cultura a apărut mai întâi în biserici. Primii cărturari au fost ierarhi ai bisericii. Diaconul Coresi, originar din Târgoviște, are meritul de a fi pus sub tipar, la Brașov, primele cărți românești, plecând de la ideea că “în sfânta beserecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limba striină.” Multe din tipăriturile din Principate, ieșite din tiparnițele de la Govora, Târgoviște, București sau de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, au circulat în Transilvania. Lucrarea de căpetenie a mitropolitului Varlaam, reprezentant de seamă al literaturii  ecleziastice din Moldova secolului al XVII-lea, originar din părțile Putnei, ”Carte românească de învățătură” sau ”Cazania”, a circulat ca un obiect de mare preț, la bisericile din Ardeal. Astfel, în 1656, voievodul Gheorghe Ștefan dăruiește bisericii din Măceșu (Hațeg) ”Cazania” lui Varlaam. Pentru aceeași ,,Cazanie” se ceartă  satele Rogozul și Lăpușul de Sus (Tg. Lăpuș) ajungând până la autorul acesteia. Simion Ștefan, contemporan cu Varlaam, mitropolit al Ardealului, în Bălgrad (Alba-Iulia), realizează prima traducere integrată a ,,Noului Testament” (1648), apoi tipărește ”Psaltirea” (1651). Este cel dintâi român preocupat de necesitatea  creării unei limbi literare unice. Prin părerile referitoare la problemele limbii, însemnătatea valorii circulatoare a cuvintelor, necesitatea introducerii  neologismelor, exprimate în ,,Prefață către cititor”, Simion Ștefan se situează, în cultura română, printre promotorii preocupărilor de cultivare a limbii. “Aceasta încă vă rugăm să luați aminte, afirmă Simeon Ștefan, că românii  nu grăescu în toate țările într-un chip, încă nici într-o țară  toți într-un chip; pentru aceea cu nevoe poate  să scrie cineva să înțeleagă toți grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip; au veșmânt, au  vase, au alte multe … într-un chip.” Bine știm  că cuvintele  trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țărâle, așa și cu cuvintele acelea sunt bune carele le înțeleg toți.” Alte cărți tipărite peste munți se copiază în Transilvania în mai multe  exemplare: ”Pravila” lui Vasile Lupu, ”Psaltirea în versuri” a mitropolitului Moldovei, Dosoftei, ”prea învățat”, contemporan cu Miron Costin, și Biblia de la București” (1688), prima traducere integrală, în limba română, din limba elinească, a Bibliei, efectuată la porunca domnitorului Șerban Cantacuzino și cu ,,îndemnarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, marele logofăt.” Această traducere  a fost efectuată de frații  Șerban și Radu Greceanu, cu  concursul mai multor cărturari. ,,Biblia de la București” este un important monument al literaturii noastre vechi și reprezintă o sinteză a eforturilor anterioare ale cărturarilor români pentru  introducerea limbii române ca limbă oficială a culturii religioase. Urmare a prestigiului și răspândirii acestei traduceri în toate ținuturile  românești, ”Biblia de la București” a contribuit la consolidarea variantei muntenești  a exprimării literare. Viața religioasă a românilor din Transilvania este sprijinită de către domnii de peste Carpați, cu bani, cărți, construcții bisericești și mănăstiri. Dieci și preoți din Principate se deplasează în Transilvania, unde desfășoară o bogată  activitate culturală. Mulți se stabilesc  în satele din Ardeal. Și muntenii apelează la ajutorul ardelenilor. Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, cere Sfatului din Sibiu să trimită un chirurg bun care să poată fi de folos boierilor răniți în iuţimea războiului cu Vasile Lupu.” În etapa preiluministă și iluministă au existat cărturari și înalți clerici  transilvăneni care au luptat pentru drepturile politice ale românilor.  Unul din aceștia a fost Ioan Inochentie  Micu (Clain), 1692-1768, episcop al bisericii unite din Transilvania (1729-1751). În timpul episcopatului său și-a mutat reședința la Blaj (1737), care devenise un puternic centru cultural românesc. Membru al Dietei Transilvaniei a întreprins o susținută activitate politică  pentru recunoașterea egalității în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte națiuni din Imperiul Habsburgic. În 1744, episcopul Inochentie Micu convoacă sinodul general, transformând o instituție religioasă într-o adunare națională a tuturor românilor, preoți și mireni, uniți și neuniți (unirea cu biserica Romei, prin crearea bisericii greco-catolice) și formează un program politic concret, prezentat în nenumărate cereri și memorii, timp de 16 ani, adresate Dietei și Curții de la Viena, cu argumente de ordinul dreptului natural, cerând recunoașterea românilor ca a patra națiune politică a Transilvaniei. Ideile sale sunt fructificate în actul de la 1791, Supplex Libellus Valachorum și în activitatea Şcolii Ardelene ai cărei corifei, spirite enciclopedice, au studiat la Viena și la Roma, filosofia și teologia: Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, ”apostoli ai românismului”. În toate fazele  de pregătire a Marii Uniri, biserica românească din Ardeal a fost nu numai un lăcaș de închinăciune, ci un factor important de apărare socială și națională.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here