Nu există progres, crede poetul, „fără elementul moderator al tradiţiilor”, ceea ce nu este o „utopie”, ci un imperativ al dezvoltării organice. Nesocotirea acestuia ca şi imitarea unor forme instituţionale străine, fără „asimilarea” şi „împământenirea” lor firească, „fără control, fără cântărire”, face mai mult rău ducând la caricarea vieţii şi a spiritului naţional.
Perceput ca „un război al tuturor împotriva tuturor” (bellum omnium contra omnes, IX, 1980, p. 166), acest „progres” impus nu ţine cont de „armonia dintre clase” şi filosofia ideii de civilizaţie. Acuzat de „îngustimea” viziunii conservatoare, Eminescu recunoaşte anumite aspecte pozitive şi progrese ale politicii guvernamentale, dar ripostează în acelaşi spirit al militantismului doctrinar: „Şi noi suntem liberali în marginile pe care le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52). Aşadar, adaptare la realităţile româneşti, altfel „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167).
Actualitatea lui Caragiale
Aşa a simţit şi Caragiale în opera sa, iar viabilitatea creaţiei sale vine să infirme diagnosticul estetic lovinescian din Mutaţia valorilor estetice, potrivit căruia opera lui Caragiale nu ar avea favoarea atemporală a capodoperelor, ci doar o actualitate împlântată în epocă şi atât… Adică, pe scurt zis, ar fi perisabilă. Mai mult chiar, putem observa că actualitatea lui Caragiale este o chestiune mereu nouă. Trăim vremuri în care geniul său atinge grav cu aripa sa întreaga societate românească, de la politica intereselor de tot felul la mentalitatea resemnată a omului de rând, unii militanţi „europenişti”, alţii săturaţi de „Europa”! Desigur, nu putem rămâne în afara … Europei, dar nu am aparţinut niciodată altui continent decât Europei, creştinarea românilor fiind cu preeminenţă un fapt al istoriei noastre creştine. Numai că, dezvoltându-ne pe un ortodoxism de filieră bizantină şi vieţuind aici, în zona de interese strategice a trei imperii (otoman, ţarist şi habsburgic/austro-ungar), nu am parcurs acea istorie a civilizaţiei pe care a înaintat lumea catolică a Occidentului, rămânând a „boicota” istoria, după concepţia filozofului Lucian Blaga. Un „boicot” al istoriei care, ţinându-ne izolaţi, a ajutat la conservarea spiritului românesc, a structurii noastre organice de popor la extremitatea estică a latinităţii, legat organic de spiritualitatea ortodoxă a Răsăritului, ce ne-a impus nu numai o limbă liturgică, dar şi un alfabet străin, „în robia formelor culturale ale Răsăritului”, realizând târziu, vorba lui Lovinescu, că „lumina vine din Apus (ex Occidente lux!), „prin fecundarea fondului naţional cu elementul creator al ideologiei apusene”! Numai că această „fecundare”, începută cu Regulamentul Organic, apoi cu revoluţiile paşoptiste şi reformele cuziste, s-a făcut în timpul domniei lui Carol I (denumit de Eminescu „Îngăduitorul”), într-un mod prea imperativ, violentând fondul naţional şi neţinând seama de realităţile naţionale. Sociologic, această tipologie – explicată de Ibrăileanu în eseul critic „Numele proprii în opera comică a lui I.L. Caragiale” – este de provenienţă alogenă, cu rădăcini în epoca fanariotă de tristă amintire, când s-a scurs în ţările Române toată această „pleavă balcanică”. De aici reacţia „fondului autohton” exprimată doctrinar de Maiorescu şi Eminescu şi ilustrată în opera sa de geniul satirei şi comediei româneşti, care simţea „enorm” şi vedea „monstruos”. Mihail Sadoveanu era de părere că în Momente regăsim pleava societăţii bucureştene (…) vânturată de o vervă satirică extraordinară”. Prin tipurile aduse în pagină, Caragiale vizează „cvasiunanimitatea păturilor urbane”, de la reprezentanţii societăţii înalte până la cei mai umili locuitori ai periferiei” (Ştefan Cazimir, Caragiale – universul comic, EPL, 1967). Identitatea personajelor tinde a se dizolva în tipologic, într-o lume ce se recomandă civilizată, onorabilă, citadină, dornică de afirmare, însă rămâne „o lume fără identitate, glisantă, tranzitorie, cu o existenţă în travesti, mascată, trucată” (V. Fanache – Caragiale, Ed. „Dacia”, 2002). În această lume aspiraţiile sunt „mofturi”, adică pretenţiuni nefondate, Caragiale fiind creatorul „Moftului român”, gazetar-seismograf a percepţiei satirice şi comice. Deşi Eminescu vedea în scriitor un „cinic”, „Comedia lui Caragiale merge în adâncuri, în care comicul se conjugă cu tragicul ” (Şerban Cioculescu), dar nu trebuie să uităm totodată o oarecare afectivitate şi simpatie. Amintitul critic, monografist de reale virtuţi, aprecia exact acest aer de afectivitate, observând cum „cuvântul său şuierător se modula afectiv”. E, altfel zis, acea „undă de farmec, de împăcare cu viaţa” (Tudor Vianu), Caragiale fiind „alături de personajele sale, «complice» şi totodată hotărât împotriva lor”. (B. Elvin, Modernitatea clasicului I.L. Caragiale, EPL, 1967). Iată un scurt citat din „Repausul dominical”, în care rentierul Costică Parigoridi (a se observa numele ce ne trimite la expresia eminesciană din Scrisoarea III: „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire…/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, /Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian, / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst noroi / Să ajungă-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”), citadin declarat şi plictisit într-o Capitală intrată în „repausul dominical”, amendează grav „prostimea” şi „mitocănimea” îmbuibată a momentului, care rămâne aceeaşi prin vremuri: „Şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roţile cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… periculoase…” Costică Parigoridi este prin excelenţă un Mitică, superior aşadar mitocănimii parvenite şi prostimii elegante, statutul său social este inconfundabil, de aici aerul de simpatie şi acceptare, de „înţelegere” manifestat atât de amici cât şi de însuşi nenea Iancu, dispus să petreacă până în zori cu grupul de cheflii. Într-adevăr, un maestru neîntrecut al satirei şi comediei umane, a cărui actualitate nu mai are nevoie de explicaţii.
*
S-a observat mai puţin că această estetică a „faptului divers” se varsă, de fapt, într-o viziune carnavalescă ce ar exprima integrala specificităţii caragialiene („datată” sociologic), „integrală” a unei viziuni în care ironicul, comicul, parodicul, absurdul chiar, agramatismul creează acea inimitabilă agitaţie carnavalescă a unei lumi inodore, incolore, insipide şi cu stigmatul imaturităţii debile. Adrian Anghelescu venea chiar, încă din 1981, cu o viziune carnavalescă asupra operei (în sensul în care M. Bahtin considera „carnavalescul” o categorie estetică complexă şi viabilă în literatura lumii, de la Boccacio şi Shakespeare până la Balzac şi Dostoievski…). De aici „disecţia” omului social şi, deci, a „vorbirii omeneşti”, pe care T. Vianu o consideră „celula germinativă a întregii lui arte”. Spectacolul carnavalesc al operei lui I. L. Caragiale izvorăşte din „enormitatea” simţului şi din „monstruozitatea” văzului său artistic. Expresie a unei lumi eteroclite, în care coexistă mahalaua şi salonul, giubeaua şi jobenul, birja şi automobilul (tramvaiul), Mitică este, conform caracterizării autorului, „simpaticul parisian al Orientului”, adică „bucureşteanul par excellence”: „Nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; are un spirit originar şi inventiv de luat în seamă.” Te întâlneşti cu el peste tot: „în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine pretutindeni.” Micul Paris de pe Dâmboviţa, cu lumea lui amestecată şi plină de duh vitalist şi logoreic, de „monşeri” şi „dame” cu „mofturi”, de cheflii, flecari, şperţari, oameni cu „rezon”, politicieni şi impiegaţi, dascăli şi gazetari, meseriaşi şi dame cu pretenţii caritabile, oferă o adevărată imagine de carnaval, de spectacol nesfârşit, asupra căruia cade indementicabila ironie a lui Nenea Iancu. Pentru provinciali, Mitică este un personaj epatant, iar pentru cuvintele sale de spirit, simpaticul parizian al Orientului este foarte căutat şi plăcut în societate.”(Mitică). Din larga categorie a Miticilor fac parte, desigur, Rromânul şi Rromânca, un soi de moftangii, „Moftangiul fiind eminamente român, cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu; la fel moftangioaica rromâncă, patroană în diferite societăţi, care par consequence nu poate suferi mojicimea, îşi face cumpărăturile de la Paris şi din magazinele luxoase ale Bucureştiului. Geniu al disimulării, Caragiale îşi iubea personajele cu un aer de toleranţă simpatică, dar în acelaşi timp râde complice cu cititorul. «Îi urăsc, mă!» i-ar fi mărturisit comediograful amicului Ibrăileanu, propoziţie pe care criticul „Vieţii Româneşti” o reţine în explorarea eşafodajului sociologic şi ideologic al scrierilor caragialiene. Mereu cu „rezonul” pe buze, scriitorul se arată afabil, înţelegător, dar instanţa ironică a conştiinţei sale nu iartă nici mentalitatea nici galimatia ce caracterizează, în general, pe flecar şi pisălog deopotrivă. Imaginea caricaturală a acestui carnaval reflectă lumea eteroclită a unei întregi societăţi de tranziţie, în care nimic nu este aşezat pe temeiuri solide şi morale. Mimetismul e la modă câtă vreme formele noi de civilizaţie („pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr” – T. Maiorescu, 1868) nu sunt asimilate, adaptate, împământenite, ci create din nimic, pe un teren gol. De aici aspectul comic al infatuării al cărui tip exponenţial este „dom Mitică”, un ins „al dracului”, jucător pe toate planurile, atotştiutor, sieşi suficient. Caragiale nu poate trăi decât în relaţie cu acest carnaval de mic Paris, de aceea – ne spune Paul Zarifopol – el părăsea periodic confortul berlinez din ultimii ani pentru a fi prezent în Bucureştiul tuturor calomniilor şi ostilităţilor, adică în lumea din care se autoexilase. Lumea aceasta îl cheamă, exercită asupra lui o ineluctabilă atracţie, nu pentru a-i înregistra schimbările ci pentru a se mai convinge el, încă o dată, că aceasta este reală, autentică, bine „citită” şi înţeleasă în adevărata ei substanţă. În această «mahala» de nesfârşită tranziţie, „Carnavalul este în putere”, după cum apreciază însuşi autorul în proza umoristică intitulată Calendar, în care „faptul divers” este consemnat laconic, ca în predicţiile zodiacale sau ca în registrul jurnalier al unui memorialist ce se doreşte cât mai exact, cât mai substanţial, cât mai expresiv.
Zenovie CÂRLUGEA
