În urmă cu doi ani, am decis, dimpreună cu câţiva scriitori gorjeni (Ion Cepoi, Adrian Frăţilă, Alex Gregora, Ion C. Gociu, Marius Iorga, Vasile Ponea, Viorel Surdoiu, Silviu Doinaş Popescu, Cristian George Brebenel, Ion Căpruciu, Dan Pupăză, Ion Mocioi, Ion Sanda, Spiridon Popescu, Lazăr Popescu) să reînnodăm firul şedinţelor prestigiosului, bătrânului Cenaclu „Columna”. Între timp, celor deja nominalizaţi, li s-au alăturat: Mihai Gheorghe Amaradia, Liviu Clisu, Andrei Novac, Ionuţ Luis Popa, Anca Cojocaru, Theodora Ciobanu, Gabriel Gogan, Ioana Florea, Luminiţa Berculescu, Romulus Iulian Olariu, Ion Elena, Marcel Bărbulescu, Dumitru Dănău, Dan Bura, Elena Roată, Marinela Pârvulescu, Ion Bureţea, Alexandru V. Alexandru, Nicolae Dragoş ş.a.
Joi, 14 Februarie 2013, s-a ţinut cea de-a doua şedinţă de lucru din sesiunea primăvară-vară. Citise, cu două săptămâni în urmă, debutând şi declanşând dezbateri «pro şi contra», din cel de-al doilea volum al său, Ionuţ Luis Popa, net superior celui deja tipărit „Omul de zăpadă” şi care urmează a fi lansat înainte de a trece iarna de tot. De data aceasta, a revenit, în forţă, scriitorul LAZĂR POPESCU, unul din importanţii poeţi ai României şi un eseist cu vocaţie (cum de altfel mi-au mărturisit că aşa-l consideră pe de o parte Gheorghe Grigurcu şi George Drăghescu, pe de alta Adrian Alui Gheorghe şi Paul Aretzu).
Dar venise iarăşi rândul prozei, Şi Lazăr Popescu are la activ „Alexianu şi alte prezentări” (povestiri) şi „Eşecul cartofilor cruzi” (trilogie romanescă), dovedindu-se (vorba lui Mircea Petean şi Ion Trancău) un narator redutabil, un „prezenteist” dotat cu uneltele necesare, cu talentul la purtător şi cu orizontul intertextual (şi interreferenţial) anticipat şi redeschis viguros şi placentar.
Cu relecturi solide în panoplie, Lazăr Popescu a propus spre audiere şi discutare trei „bucăţi” (de zi şi de noapte): „Alexianu şi paranormalul”, „Lumea se agită”, „Întrebări legitime…” De la bun început, participanţii au remarcat ştiinţa titlului, fiecare sintagmă ascunzând şi manifestând nuclee tematice „tradiţionale” postmodernităţii, deşi prozatorul promovează, de un an încoace, metamodernismul şi nu se opune transmodernismului pe care l-am instituit, dimpreună cu o echipă solidă din România, în cadrul „columnismului” deja semicentenar şi în cel al literaturii naţionale în genere. E „bătălia mea canonică”, a câta oare, dacă m-aş juxtapune celor enunţate de Nicolae Manolescu?
În ceea ce mă priveşte, luând primul cuvântul, am observat că – mă autocitez: „centralitatea naraţiunii rezidă în personajul emblematic Alexianu, racordat, volens-nolens, la realitatea (şi relativitatea) cotidiană, futilă, fugace etc”. Însă metamodernistul Lazăr Popescu îl reproiectează pe o indeterminare simbolic-semiotică, „tradusă” fenomenologic şi inerent ontologic, subsidiarul asigurându-l mitologicul şi imaginarul învăluite în „ceaţa” unei semantici diseminate, demistificate, căzute în derizoriul social-politic. Cu o asemenea contribuţie, Cenaclul Columna îşi respectă firma, iar Lazăr Popescu rămâne, oricum ai lua-o, interpretul unei partituri autentice, adecvată tramei, atmosferei inseminate spiritual, cu pana înmuiată într-o inventivitate retroverosimilă. Putem chiar identifica o paradigmă a alexianismului ca stare-de-fapt (care anunţă ce urmează şi care conţine ce a precedat-o) a reprezentării metamimetice şi ca reformulare a transretoricului postpercutant.
Alex Gregora l-a comparat pe Lazăr Popescu cu Alexandru Monciu-Sudinschi („Caractere”), dar i s-a părut că „s-ar încerca şi un neosorescianism transpus Olteniei de Nord, unul axiologic, revificat, în cadrul căruia momentele satului gorjenesc sunt prinse monumental.”
Vasile Ponea a apreciat „fraza scurtă, dialogul dinamic, taofizica textului, influenţe kabalistice”. „Iată tot atâtea piste (intrări) hermeneutice la îndemână, într-un limbaj neaoş, al ţăranului posesor al unei „critici” inteligente, infatigabile. A conchis comentatorul de ocazie. „Pe când şi o „Poiană” a lui Alexianu? – a exclamat, preluând ştafeta dării-cu-părerea” Marius Iorga, care a salutat forma bună de povestitor în care se află actualmente Lazăr Popescu. „Sporovăielii” obişnuite (oralităţii recurente) i se implementează acţiunea; fiecare personaj se mişcă într-un spaţiotimp concupiscent, kafkianizat, cercual, sufocant, ostracizant. Ion C. Gociu, prudent, îi reproşează autorului violentarea naraţiunii de către politic, a transistoricităţii diagetice de către efemeritatea onomasticii (a numelui propriu). Una-peste-alta, şedinţa s-a coagulat literalmente ca o izbândă colectivă şi obligatoriu individuală; căci au coabitat perfect lectorul cu arhilectorul.
Ion Popescu-Brădiceni,
Preşedintele Cenaclului „Columna”
Asta-i un mare scriitor !