De scriitorul Ion Elena mă leagă fire nevăzute şi văzute deopotrivă. Ca orice gorjean, care-şi respectă seminţia, are în sânge spiritul vladimiresc, în cuget geniul lui Arghezi, în sclipirea talentului indiscutabil arta lui Geo Bogza, umorul lui Calistrat Hogaş şi risipirea intertextualizantă a lui Odobescu; dar şi fermitatea stilistică, în precizia scriiturii şi dese(m)narea limbajului, a magistrului Titu Rădoi.
Aşadar, stimaţi cititori ai cărţii de faţă, Ion Elena se înscrie, la rândul său, prin acest debut fast, în galeria deja consacrată a Şcolii de literatură de la Târgu-Jiu, numită iniţial „Cenaclul Columna”. Se înscrie cu o voce proprie, accentuat axiologică, profund personalizată ontologic. Maniera-i expresivă lasă în urmă tranzitivitatea inerentă speciei literare numită reportaj şi înclină lancea inteligenţei vădit estetice (şi estetologice) în favoarea intranzitivităţii (reflexivităţii) semantice şi poetice.
În ce constă, de ipso şi de facto, trăsătura originală a modului de a scrie – şi de a se scrie pe sine însuşi – a lui Ion Elena, reporterul frenetic şi au(c)torul capabil de a scoate cuvintele din banalul curent şi de a le ritma şi rima muzical (a se citi: simfonic) ori de a le desemnifica şi resemnifica ostensiotic (a se citi: pictural)?
În primul rând într-o filosofie implicită a textului, care se metamorfozează brusc într-un fel de ondulaţie mioritică a spaţiului metalingvistic. În al doilea rând, într-o extraordinară transretorică la purtător, tradusă, la îndemâna lectorului fie el avizat sau profan, în mlădieri metonimico-metaforice, în răsfăţuri verbal-iconice seducătoare, care te fură ca să te pierzi într-un paradis recuperat: deopotrivă rematic/tematic şi dicţional/ficţional.
*
* *
Dar m-am trezit eu însumi, teoreticianul, hermeneutul şi criticul literar, a-l uita pe omul social Ion Elena, pe cel instituţional, harnic, tenace şi repurtând an de an succese inubliabile în domeniul managementului şcolar cultural, revuistic şi creativ etc.
A plecat pe calea lungă a vieţii, odată cu mine, publicând în „Gazeta Gorjului”. El – excelente reportaje/articole pe/de teren; eu – poezii şi cronici la cărţile pietenilor mei de atunci şi de azi Mircea Bârsilă, Victor Marian Buciu, Nicolae Panea, Gheorghe Grigurcu, Darie Novăceanu, Ion Căpruciu ş.a. A arătat profesionalism, o familiarizare rară a condeiului cu ţinutul deseori, poate, copleşitor al speciei literare pe care şi-o însuşise, una dificilă, mai specială şi pretenţioasă şi pentru care optase, deşi, iată, opţiunea îl va fi transformat într-un homo scriptor şi metascriptor de cursă lungă.
Şi m-am numărat printre cei care mereu l-au „somat” să-şi tipărească opera. Încumetându-se, azi, a o face, devin garant al întreprinderii sale. Căci ici-colo, de prin ţesătura, ca a scoarţelor gorjeneşti, răsar în relief câte un mirabil regionalism ori arhaism, a cărui tărie şi culoare atrag ochiul şi încântă auzul; ici-colo ţi se imprimă în procesul receptării monumentalitatea EPOPEII ţărăneşti.
Ion Elena reprezintă pentru mine un scriitor de sărbătoare, un trans-romantic şi un trans-simbolist. Procedează ca un alchimist medieval şi totodată contemporan, simultan magic şi mitic. Reveria şi melancolia îi incumbă temerarului său partener de dialog nostalgia unor tărâmuri de vis, a unor vremuri imemoriale pe când la baza oricărui gest cotidian stătea o taină/un ritual/un arhetip şi, la baza oricărei rostiri, se întresitua o eucharistie. Fiindcă, în ansamblul lor, proemziile lui Ion Elena, din cartea de faţă, au un aer religios, o tendinţă recuperatoare a sacrului de prin diseminările postmoderne ale secolului, (ne)fast, pentru literatura română, XX, de printre mirosurile pestilenţiale ale postindustrializării globale, faţă de care ecologistul Ion Elena s-a comportat ca un cruciat.
*
* *
Pe alocuri în descendenţă soresciană, (din “La Lilieci”), pe alocuri alături de un Lazăr Popescu, (din “Eşecul cartofilor cruzi”), vocea lui Ion Elena se singularizează categoric, printr-un fel de resuscitare a unui sadovenianism modificat genetic, prin ceva influenţe transculturale şi transpoetice din Mircea Eliade să zicem, din Gilbert Durand sau chiar din Gaston Bachelard, ori din Constantin Noica şi, mai ales, din tonalitatea polemică a unor Gheorghe Grigurcu şi Adrian Păunescu.
Căci, oportun, Ion Elena îşi asumă, tot pe spirala eminesciană, riscurile prozei politice şi civice, cu atitudinile ei tranşante sau, dimpotrivă, ecourile/permanenţele literaturii populare, ale folclorului literar românesc, depozitar al atâtor comori neperisabile, al atâtor legende şi reminiscenţe arheale/prototipiale/originare. În orice caz, lectura-mi negrăbită a identificat în proemzia lui Ion Elena şi elemente ale unei metapoetici eficiente. Graţie literelor, „se poate primeni încă spiritual, într-un peisaj în care frumosul vine mereu dinspre veşnicie”, ca la Eminescu şi Blaga. În scriitura sa, comparaţia tronează ca o regină: „Urcăm apoi câteva trepte şi suntem în Sala Minunilor, unde sunt adunate toate frumuseţile peşterii, stalagmite şi stalactite de diferite forme şi culori, care coboară spre vatră ca nişte draperii nemaivăzute”(s.m.,I.P-B.). Alteori, clasica metaforă devine transmetaforă (s.m., I.P-B.); citez, pe urmele demiurgice ale lui Arghezi: „Ce minunată potrivire, să se cheme chiar Frumosul, muntele zidit din stânci blajine…!”. Altădată, vreo ispită transtextuală novalisiană irumpe în tălăzuirea molcomă a povestirii precum o scoică având perla în trupu-i: „Ciudată mai este ieşirea din etern! Floare albastră, nu-ţi sece izvoarele!”. Alteori, asemenea unui clasic al literaturii române contemporane, între timp, transmutat în Gorjul natal, pre numele său Nicolae Dragoş, se întreabă: „Ce mai face Motrul?”. Păi, ce putea el, Râul Timpului, să mai facă, dacă nu – citez: „să şerpuiască şi să caute calea spre miazăzi, undeva peste praguri de timp şi istorie”, adică în cea mai deplină transcendenţă a unei glorioase transistorii (s.m., I.P-B).
În ce mai rezidă valoarea cărţii a cărei prefaţă o scriu cu bucurie? În umanismul/transumanismul ei funciar; în sublimitatea imnică/sibilinică a cântării naturii, în cercetarea ei permanent fantezială dar atent grefată pe un adevăr, pe o stare, pe o idee, pe o imagine, pe – citez: „un joc de milenii, care continuă şi azi, dăruind prin taină şi mirifică modelare făpturi translucide, de o rară închipuire”. În „Templul Cuvântului”. Ion Elena a aşezat, ca un veritabil maestru (vezi „Dăscăliţa” – o capodoperă negreşit, prin densitate şi adâncime – n.m. I. P-B.): „mistuire de gând şi suflet” şi „urzeala gherghefului”.
Îl salut şi îi doresc: „La mai multe asemenea apariţii editoriale”, căci merită!
Ion Popescu – Brădiceni
