– Ce-aţi mai făcut, la ce aţi mai lucrat în ultimul timp?
– După cele patru cărţi scrise şi editate am tras nişte concluzii, dar cea mai importantă este aceea că, după fiecare lansare urmează o perioadă în care am nevoie de o pauză de liniştire.
De fiecare dată, bucuria unui nou succes mi-a creat o stare de beatitudine, care, pentru mine şi la vârsta care o am, pauza mă scoate din starea de empatie în care am fost angrenat pe timpul creaţiei. Îmi trebuie un timp să mă despart de eroii şi acţiunea în care am fost alături de ei. Vreau să fac precizarea că scriitura mea nu se bazează pe lucruri dinainte cunoscute, nu am un plan de desfăşurare, – aşa cum ne învăţase în liceu distinsul meu profesor de limba şi literatura română, Stelian Sterescu. Faptele sunt născocite (fictive) dar posibile în viaţă. Eroii mei iubesc, se căsătoresc, sufăr la necazuri, bârfesc, calcă şi pe de-alături, şi unii mai şi mor. Mai mulţi cititori, doamne şi chiar bărbaţi – că am destui – mi-au „reproşat” că pe unii îi omor când le este viaţa mai frumoasă. Se pune întrebarea, de ce? Cine ar vrea să i se întâmple aşa ceva?
…Dar se întâmplă!
Nu ştiu cui îi aparţine reflecţia: „Viaţa este frumoasă, fiindcă lumea moare!” Eu am găsit exprimat în ea un mare adevăr pe care l-am folosit în scriitura mea. Şi poetul Mircea M. Pop din Germania, îmi dă dreptate şi remarcă acest lucru în cronica sa întitulată „Sub vălul tristeţii”, referitoare la volumul de nuvele „Cireşe amare”, publicată în revista Vatra Veche nr. 7/2013, în care afirmă, citez: „Orice povestire reuşită se termină trist”!
– Am priceput că aţi petrecut o Seară minunată la Drăgoieşti, în Casa primitoare a lui Ion Căpruciu, vă rog să nu negaţi. Ştiu tot. Nu am idee ce-au discutat un poet, prozator şi publicist precum Ion Căpruciu cu talentatul narator de succes Ion C. Gociu?
– Da, am fost! Ca de obicei, Ion Căpruciu este un amfitrion desăvârşit. Sub patul de vie cu strugurii pârguiţi ne-a aşteptat cu masa pusă, iar la intrarea în curte a oaspeţilor, din casă, au început să curgă platourile cu bunătăţi. A păşit ca Mărgăreta eroina din romanul „Maia” la praznicul casei de la Sântămaria Mică, fiindcă, pe rând, au venit mai mulţi oaspeţi de câte mese şi scaune avea şi a trebuit să prelungească masa cu scaune aduse de la Ion Popescu-Brădiceni, implicat şi el în sindrofie. Sticlele cu ţuică de-a veche şi vin de-al roşu îţi cereau dreptul să fie şi ele prezente şi s-au preschimbat, că poeţii, femei şi bărbaţi, veneau de pe drum însetaţi şi flămânzi. Referitor la strugurii de Ananas care atârnau deasupra capului şi ispiteau cu parfumul lor inconfundabil, poeta Ioana Dinculescu a făcut o inteligentă remarcă: „Bine că nu-s prea copţi, că altfel gazda n-ar mai fi avut ce culege!”
„Ostilităţile” au fost conduse de doamna scriitoare Ioana Dinculescu, însoţită şi ea mai târziu şi printre înghiţituri, ruga pe câte un poet să citească din opera sa. Până la plecarea mea au citit: Ani Gogălniceanu, Adrian Frăţilă, Gelu Birău, Minerva Chira, iar inepuizabilul epigramist Marian Grig Dobreanu, stimulat şi de ţuica de prune cu care, fără succes mă îmbia, că eram vecini de scaune, fără oprire ne-a delectat cu şarade, bancuri şi glume gustate de comeseni. Eu, din motive personale am plecat mai devreme şi l-am dus în spate pe ferventul epigramist M.G.D (pe bancheta din spate a maşinii conduse de Silviu Popescu, că altfel n-aş mai scrie acum).
Cred că, s-a înţeles „discuţia” mea cu gazda. La sosire ne-am dat bineţe, ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat – că aşa-i la modă şi, am aplicat ce am văzut în parlamentul aleşilor neamului – cum, la începerea sesiunii, bărbaţii copii, pe rând, miroseau obrajii tinerelor colege. La mine n-a fost cazul.
Ion Căpruciu tot timpul a stat în capul mesei mai mult în picioare, să vadă pe unde mai trebuie adus/pus câte ceva. Sarcină grea de gazdă cu pretenţii! Cred că a învăţat ce trebuie făcut de la Mariţa, eroina din „Maia”, că a citit cartea când încă nu se răcise trupul tiparniţei. Şi acţiunea cărţii se petrece chiar la praznicul de Sântămaria Mică din satul Stejerel.
– Se vorbeşte prin “amarul târg”, cum a numit-o inspirat Gheorghe Grigurcu pe Urbea lui Brâncuşi, că veţi reedita romanul MAIA tocmai la o editură din Iaşi. Capitala Modovei, nu comuna Iaşi din Gorj. Ce va fi?
– Da! Şi pentru aceasta trebuie să-i mulţumesc domnului scriitor, profesor dr. Zenovie Cârlugea, care, în luna aprilie a acestui an mi-a făcut cunoştinţă cu directorul Editurii TIPO MOLDOVA Iaşi, domnul Aurel Ştefanachi.
Ulterior discuţiei purtată atunci cu editorul, am revăzut manuscrisele celor două romane şi în urma experienţei căpătate, am corectat din greşelile strecurate, (că orice ai face se mai întâmplă) am schimbat unde trebuia cu sinonime, am înlocuit chiar şi unele fraze unde am crezut că este cazul şi cele două volume le-am cuplat într-un roman cu două părţi. Va fi o ediţie nouă, aleasă să fie carte de colecţie. Şi nimic altceva, cu posibilitatea, cred eu, de a păătrunde şi în librăriile din ţară şi de ce nu, …la vreun târg de carte. Cu amabilitate din partea editorului am primit confirmarea introducerii ei în lucru; mi s-a spus numele şi telefonul tehnoredactorului cu care să ţin legătura, am fost asigurat că nu pierd drepturile asupra operei, că în caseta copyrigth va fi trecut şi numele meu şi am primit invitaţia de a colabora şi în viitor cu alte lucrări.
– Şi după acest eclatant succes editorial ce urmează? Cu ce altă scriere ne veţi delecta?
– Să vedem! Poate un roman cu o a treia etapă istorică (asta în care trăim) care a produs transformarea în rău a prea multor persoane din societatea noastră, urmaşii celor care odată au fost oameni cinstiţi şi curaţi – cu păcatele lor cunoscute din etapele anterioare – tratate în „Maia” vol. I şi II, dar care, de-alungul timpului ne-au făcut cinste prin munca şi curăţenia lor sufletească, moştenite din trecutul istoric al neamului. După anul 1990 au apărut mari dereglări în concepţie asupra modului de viaţă şi deviaţii de comportament social la un procent îngrijorător.
Acum scriu proză scurtă din care o parte o public în revista on-line Sămănătorul şi pe unde mi se mai cere. Trebuie să fiu crezut. Peste câteva luni voi fi octogenar, copleşit de tarele vârstei. Păcat că nu mi-am cunoscut potenţele şi nu m-am folosit de ele când trebuia, în tinereţe. Atunci eram ofiţer şi nu-mi pare rău, chiar dacă 40 de ani am suportat sub jurământ, toate privaţiunile serviciului militar. Scriitori pricopsiţi n-am auzit să fie, chiar dacă USR le dă lunar câte o sumă egală cu jumătate din pensia care nu-i scoate din casă.
La ora actuală, câţi din tineri mai citesc literatură?
…A se vedea notele obţinute la răspunsurile elevilor care susţin bacalaureatul la materia – Limba română.
Mulţumesc!
N.Roşca
