Cât este Brâncuşi al nostru şi cât al altora?

155

brancusi.previewOrice fenomen trebuie evaluat în contextul ce l-a determinat. Deci şi apariţia creaţiei brâncuşiene are în spate şi pe laterale ceva care a ajutat-o să se impună. Dar creaţia lui Constantin Brâncuşi judecată în această cheie, oricât s-ar strădui cineva s-o ”boteze”, ca fiind un atribut al civilizaţiei franceze, de pildă, rămâne categoric o vorbă goală.

Pentru că dacă realizările marelui sculptor astăzi sunt văzute ca un “Pisc” al sculpturii moderne, tot analogic şi metaforic vorbind, se poate spune că niciodată un “pisc” în domeniul unor realizări, nu se naşte cum un copac într-o poiană. Un “pisc” presupune totdeauna fireşte, un munte, cum un munte se înscrie în conceptul mai larg al unui “Masiv”. Ce ar fi fost Constantin Brâncuşi şi creaţia sa, fără datinile şi obiceiurile unui popor de milenii afirmat? Fără materializarea unor sentimente şi aspiraţii în forme rudimentare de artă, ori realizări deosebite ce-şi căutau “ochiul” dumnezeiesc să le vadă? Da, civilizaţia franceză l-a ajutat să-şi găsească drumul fericit spre deschideri noi în sculptură modernă! Ea se poate spune că a fost cumva un mentor al lui Constantin Brâncuşi, însă harul şi menirea de-a face din acest har, unul ce defineşte poporul din care venea, indubitabil că nu şi-l va revendica niciodată un alt popor de pe acest pământ. Întru-cât nimeni în civilizaţia modernă nu intenţionează să “fure” ce nu se poate fura vreodată: adică ce Dumnezeu toarnă în câte un om! De altfel, un popor aflat la nivelul celui francez, nu-i de concept ( cum afirma grăbit un coleg de condei ) să ignore particularităţile ce totalizează de milenii civilizaţia umană…

De aceea credem că demersul poetului Laurian Stănchescu nu poate fi catalogat un fel de “donchiujotism” cum unii din păcate lasă să se înţeleagă, şi nici un “mititel”, ce doreşte să se “lustruiască” de fapt pe el, aşa cum ironiza undeva marele nostru Eminescu. Nu, categoric, nu! Şi o să ne şi explicăm. Nu trebuie să fii un “Pisc” în critica literară ca să nu vezi similitudini în abordările stilistice, între Laurian Stănchescu şi idolul său Constantin Brâncuşi. Ambii şi-au direcţionat demersul artistic spre conceptul de “MULT”, nu “MULTE”. Poezia domnului Stănchescu, pentru mine cel puţin dintotdeauna n-a fost decât o neobosită decantare spre esenţe, aşa cum a fost şi a marelui nostru Brâncuşi. Cât a reuşit domnul Laurian Stănchescu şi cât nu, aceasta este o chestiune şi de timp. Nici Brâncuşi n-a fost receptat de la început cu simţul şi răspunderea cuvenită. În tinereţe citeam cândva în “Contemporanul”, că da: “Coloana Infinitului” de la Tg-Jiu este din lemn. Ba am trăit şi clipele când un secretar de partid raional, cum erau pe atunci, a dat dispoziţie s-o dea şi jos cu un Kirov de mare putere. Mai târziu am avut ocazia să-l întreb amical despre această inepţie, însă cum era şi normal, omul nu a recunoscut. Putea fi şi adevărat ce se zvonea pentru că şi atunci, ca şi astăzi, destui sunt dintre cei care caută să devină prin demolarea unor valori autentice “importanţi”. Vorba aceea pe o faţă lipsită de expresivitate, şi o zgârietură face mult! În orice caz, la modul absolut, nu se cuvine să considerăm propunerea donmului Stănchescu, ca fiind una “neavenită”. Constantin Brâncuşi este al nostru, şi un popor civilizat precum cel francez, nu se va simţi categoric vreodată ofensat, că România doreşte să-şi aducă şi “fizic” pe Brâncuşi acasă. El este intrat spiritual în Universalitate, această universalitate, cum este şi firesc, nu poate fi concepută fără “particularităţile” locale ce o formează. Deci, nimeni n-ar avea în nici un fel de pierdut dacă osemintele ilustrului nostru Brâncuşi vor fi aduse aici, unde le este locul, în Gorj, aşa cum s-a întâmplat şi cu Ecaterina Teodoroiu şi alţi mari români ce fac cinste ţării, sau mă rog, cum e cazul lui Brâncuşi, Cioran, Eliade, Titulescu, Coandă, etc, etc – ce au făcut şi fac cinste întregii umanităţi.

I.D. Sicore

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here