Se zice despre un talent nefolosit, care se bizuie pe sensibilitatea că ascunde un mare păcat, înzestrarea creativă fiind un dar, misiune de taină şi rezonare fericită cu ceilalţi, de răzbatere spre înalte înţelesuri umane.
Iată-mă zăbovind îndelungă vreme printre manuscrisele cărţii juristului Florian Văideanu, care ştie să caute ceea ce durează şi alege cu grijă drumul promiţător al valorilor esenţiale. A doua sa carte de proză scurtă, microeseuri şi poezie, devine rodire preţioasă cu miresme de cuvinte, străluminând energii arhaice dinspre simţiri limpezi în stare să vindece înstrăinări şi rătăciri din vârtejul cenuşiu al vremurilor. Mă bucur de prietenia dezinvoltă şi îndatoritoare cu Florin. Prima sa scriere, debut editorial „Din cenuşa vremii”, 2010, a fost lansată atipic, la restaurantul „Antique” (de lângă Monumentul memorial triptic brâncuşian), autorul invitând numai trei prieteni credincioşi împlinirii sale – pe artistul plastic prof. Grigore Haidău, pasionat de creaţia grafică şi universul tradiţional, pe conf.univ.dr. Emanoil Popescu, prieten din copilărie şi pe cel care „dăruie visului forme”, medicul Doru V. Fometescu, încrezător în renaşteri prin povestioare tangente la stările primordiale. Aproape în fiecare semen există un spaţiu privilegiat şi îndrăzneţ care nu poate fi reprimat în nicio tiranie, relief creativ care ne salvează din chingile cotidiene. Mă încântă la o scriere literară răspunsul bunăvoirii printr-o stilistică limpede, expresivă bucurie de a căuta fragmente – stropi de sfinţenie şi germinare a unor retrăiri senine şi sincere. În această carte se dezvăluie misiunea de bătălie spirituală a lui Florin Văideanu, rezistenţă împotriva uitării şi fireşte, salvarea satului natal, de odinioară, din cenuşa prefacerilor – metamorfoze contemporane. Prin frumoase şi cândva trăite povestiri scurte se înfăţişează dorinţe şi împliniri ale unor oameni simpli şi pătimaşi din vatra satului de munte, Vânăta – Tismana, de ţărani veseli şi înţelepţi, cu “diploma hărniciei brăzdată în crăpături adânci în palme trudite” (povestirea Nea Ion Brotea); sătean poznaş din neam de „beţâi” (Nea Păntilie), care îşi bătea muierea bogată, cu pământuri. “Acu o bat s-o mai înfrumuseţez”. Alte personaje pitoreşti: “doftorul” tâmplar Rusu; „Dentistul” satului, cioban care îi aplica pacientului o palmă, cât lopata „inima lui Stalin”, de vedea omul stele-verzi. Aşa era anestezia! Pe bolnav nu-l mai durea măseaua ci falca şi urechea. Alte povestiri amuzante cu Avram şi muierea sa certăreaţă, Aurica; “Americanul” – Costel, un transfug. S-a întors bătrân acasă doar cu un aparat de radio. Zice că în America a fost însurat cu o negresă bogată. “Bună femeie, numai că noaptea era mai greu s-o găsesc în pat…” În alt registru tematic, autorul rememorează istoria şi secretul “Troiţei de la salca Pocruei”, o poveste despre Nicolae Guţilă, negustor cu avere care moare sărac strivit de reforma monetară din 1947. Alte duioase aduceri – aminte sunt cuprinse în retrăirea unor clipe cu bunica Polina, ocrotitoare, harnică şi virtuoasă, prezenţă sufletească pentru eternitate în povestirea „Dorul”, când „se frământa aluatul cu mâini slabe, pentru o strachină cu gogoşi rumenite, se încingea plita până la roşu. Se pufăia mirosul care aburea gemuleţul ferestrei” (…) “Plita este tot acolo, însă e rece”. Emoţie, simplitate, senzorialitate, vibraţie spre ceilalţi, unde “dai mâna cu străbunii”, transfer de sentimente… Un deştept memorabil al satului este moş Simion Crăete. El ajuta când se îmbolnăveau oamenii şi animalele, ştia tot, „fără să pretindă nimic”, era un fel de magician, „citea în norii de la Cornul Caprei”. Chiar pe Florin, în copilărie l-a vindecat cu o frecţie, leac mineral fară cusur, amestecat într-o strachină cu gaz, oţet, câţiva căţei de usturoi şi vorbe de încurajare. Alte povestiri ce trezesc fiorul şi mişcă fuiorul unor timpuri amurgite: „Fântâna cu coinace”, „Cânepa”, „Corcolici”, ne îmbie la visare, îngăduinţă şi împăcare cu trecutul printre răsturnări de vremuri şi valori. Un loc special, privilegiat printre modelele umane ale autorului, îl deţin preotul Alexandru E. Cornoiu şi soţia sa, preoteasa Georgeta, oameni binefăcători şi influenţi ai satului, cheltuitori de zâmbet şi plăceri sufleteşti, forme de lumină şi evoluţie, nevoind la suferinţă fizică în marea Trecere… (vezi „Şi eu sunt o Troiţă”, „O mână caldă”). Altă parte din structura acestei cărţi este reprezentată de nişte microeseuri cu nuanţe filozofice, teologice şi existenţiale, o sugerare de sensuri fundamentale, de recunoaştere şi desprindere din contradicţiile unei lumi dominată de materie. Surprinzător, debutul poetic al lui Florian Văideianu se arată reflectiv, frust şi misterios, cuvinte visătoare ori răzvrătite. Caută regăsirea unei poteci înspre echilibru şi linişte lăuntrică („Rugă”, „Până când”). Un poem de excepţie „Strop de cer”, dedicat prietenului Grigore Haidău, tatăl tânărului Erou Cătălin Haidău, ofrandă dăruită Cetăţii, ca o lacrimă, picătură de lumină, risipire generoasă printre valori eterne: frumosul, omenia, libertatea – astăzi aproape uitate… Memorabile sunt versurile din poezia „Intimitate”, „Lumina din voi, transformată în zări/ Ne poartă prin nopţi înstelate”, sau: „Visele noastre se simţiră/ Ca mărul dulce-n zi de post” (poemul “Prieten mereu” – dedicat lui Milu Popescu. Poezia „Dorinţă”, dedicată doamnei sale Lucica, degajă dragoste de cel apropiat, vibrează asemenea unui psalm – incantaţie: „Tânăr mereu să fiu, nu bătrân/ Să te plimb cu căruţa-ncărcată cu fân/ Să te împodobesc cu mărgele de rouă/(…) Lumini de pe cer să-ţi fac podoabe/ Mereu în visul tău să rămân/… Una din cele mai emoţionante poezii din „A doua Carte” a lui Florian Văideanu, „ars poetica” – „Rugă”: „Spune-mi Doamne ce să fac/ Nu ştiu unde să mă duc/ De-atâta plăcere zac,/ Umblu singur ca un cuc/. (…) „Turtă caldă de pe vatră/ Dă-mi să fiu eu lumea toată”. Se întrevede aici, jocul fericit al inspiraţiei, analogia diversităţii şi a unei infiniri, răsunet poetic răscolitor, freamăt de timp resuscitat artistic. Înzestrat cu harul de a fi sensibil, iubitor de valori nepieritoare în ordine spiritual – sufletesc, autorul dăruie comunităţii şi urmaşilor săi, poate puţin mai mult, prin stările sale creative, decât a primit de la neamul său de ţărani trudnici şi pilduitori. Fiind un fel de „traductor” al unor mesaje legendare, rezideşte un fel de Templu viu “Arborele genealogic” cu rădăcini în văzduhul cel tainic şi fără sfârşit… Pas cu pas, autorul ne cucereşte prin cunoaştere sensibilă, prin onestitatea şi dârzenia reîntoarcerii la locul paradisiac – spaţiul vital de acasă, oarecum pierdut, fireşte, la zone de nobleţe, unde sacrul rămâne suveran.
Doru V. Fometescu – medic
