Calitatea învăţării şi învăţarea calităţii, paradigme ale progresului în educaţie

185

Dacă în procesul îndelungat al umanizării la început a fost cuvântul,graiul articulat aş îndrăzni să spun ca slujitor al muzei Clio, a urmat apoi în mod natural, dacă nu cumva fenomenele s-au petrecut simultan, agregarea comunităţilor arhaice şi transmiterea de la o generaţie la alta a experienţei colective asimilate în execiţiul cotidian al vieţuirii şi supravieţuirii.

 

De-a lungul timpului, educaţia ca evadare din „starea naturală” către stadiul de fiinţă umană „ca realitate”, „pentru sine” aşadar, a constituit fără încetare obiectul unor profunde căutări, studii, experimente şi confruntări de idei, în centrul preocupării acestora regăsindu-se mereu omul în competiţia sa permanentă cu necunoscutul, provocările existenţiale şi imprevizibilul viitorului. Ritmul accelerat al schimbărilor cunoscute de lumea contemporană cu cei aproape 7 miliarde de vieţuitori pe o Planetă tot mai sărăcită de resurse şi expusă unor fenomene îngrijorătoare, precum poluarea,încălzirea globală, terorismul, spectrul terifiant al unor pandemii devastatoare etc, obligă omenirea la adoptarea celor mai înţelepte deczii în direcţia gestionării crizelor şi contracarării acelor manifestări ale neprevăzutului care ne pun în pericol dăinuirea şi evoluţia. Împlinirea acestor deziderate impune la rându-i învăţarea eficientă, de înaltă performanţă, care să utilizeze la maxim, în mod premeditat şi raţional, resursele materiale şi instituţionale,dar mai ales capacitatea uimitoare a creierului uman şi a potenţialului de adaptare a lui Homo sapiens contemporan. În societatea românească a ultimelor două decenii, urmaşii lui Spiru Haret în fotoliul ministerial al educaţiei, invocând cu obstinaţie sporirea calităţii învăţării, s-au întrecut diabolic în experimente nefericite ale căror urmări, corelate şi cu ceea ce ne-a oferit şi ne mai oferă încă „democraţia originală” de sorginte dâmboviţeană, le trăim şi astăzi cu resemnată dezamăgire.. Frenezia căutărilor actuale în direcţia unor schimbări calitative ale domeniului educaţiei, demnă de toată preţuirea, deşi nu lipsită de o anumită demagogie la noi, ar trebui să ducă, în sfârşit la un învăţământ modern, competitiv, în pas cu cerinţele prezentului şi descătuşat, pe cât posibil, de blestemul politicianismului . Schimbările prefigurate de ultimele guvernări în învăţământul românesc produc deja numeroase confuzii şi tensiuni, iar acestea din urmă nu sunt decât în mică măsură manifestări ale conservatorismului şi rezistenţei la ceea ce numim modern. După atâtea iniţiative ratate am serioase îndoieli că învăţământul nostru va fi cu adevărat reformat şi mă tem că în bâjbâiala actuală ce ameninţă a se prelungi, el va rămâne în continuare obiectul experimentelor procustiene în binecunoscuta logică murphyană care ne spune că tot ceea ce începe prost se termină şi mai prost. Am convingerea că împlinirea acestui ideal al calităţii învăţării se va realiza, totuşi, şi nu peste multă vreme, dar ca vieţuitor al spaţiului mioritic îmi îngădui să atrag atenţia că noi, românii, finalizăm cu greu zidirile ce ne marchează călătoria prin anotimpuri, iar în demersul nostru creator se întâmplă adesea ca obiectul creaţiei să treacă fatal prin etapa de „zid părăsit şi neisprăvit”. De aceea, către sfârşitul demersului meu, voi invoca în continuare laitmotivul tulburătorului mit al meşterului Manole, atât de cunoscut arealului nostru spiritual, mit potrivit căruia fiecare creaţie durabilă cere o jertfă pe măsură şi voi spune, fără pretenţia de a fi original, că instituirea unei înalte calităţi în procesul instructiv-educativ, ca şi în toate celelalte domenii de activitate, impune şi învăţarea calităţii, sau altfel spus,sacri ficarea fermă şi conştientă pe altarul trăiniciei zidirii a tuturor metehnelor care ne (mai) caracterizează pe noi, vieţuitorii plaiului mioritico-balcanic: superficialitatea, dezunirea, comoditatea, nihilismul agresiv, intoleranţa, aroganţa distructivă, impostura, demagogia, ura viscerală etc etc. Procedând astfel ne vom dezbăra, sper cât mai repede şi definitiv, de prejudecăţile păguboase, birocraţia excesivă şi costisitoare, şmecheria mitocănească, lenea şi neimplicarea, iar acele stereotipii verbale, atât de cunoscute şi pilduitoare pentru felul de a fi al multora dintre noi: „merge şi aşa”, „lasă-mă să te las”, „încet şi bine” (de ce nu repede şi bine ?), „noi ne facem că muncim” etc vor dispărea definitiv din rostirea şi din mentalul colectiv, spre binele calităţii muncii noastre şi spre mai binele tuturora.

 

 

Prof. Tudosie Ilie, Colegiul Tehnic Motru

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here