În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap.2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; (Începutul Triodului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii, vom înţelege faptul că Fariseul este asemănat cu acela care pluteşte pe o mare agitată într-o corabie sigură, iar Vameşul care se urgisea pe sine, cu cel ce face acelaşi lucru, dar, într-o barcă şubredă, doar pentru a vedea că pe cel dintâi l-a înecat furtuna înălţării de sine, lovindu-se de stânca trufiei şi a mândriei deşarte, pe când, cel de-al doilea, tocmai seninul adânc al urgisirii de sine şi suflarea lină şi profundă a suspinelor de pocăinţă l-au adus fără de primejdie la limanul îndreptării dumnezeieşti! În felul acesta, Bunul Dumnezeu, va alege pentru Casa Sa, dintre doi oameni, nu pe cel drept pe dinafară şi făţarnic în sine, ci, pe cel a cărui inimă e plină de dreptatea divină, în condiţiile în care cei mândri, care stau cu ochii ridicaţi la cer, pe când inima li se târăşte în ţărână, nu sunt plăcuţii Domnului, aşa cum se arată cei sme¬riţi, cu ochii plecaţi în jos, dar cu inima la cer! De aceea, Tatălui Ceresc Îi place ca omul să-şi numere mai degrabă păcatele cele cu voie şi cele fără de voie, decât faptele bune! De multe ori, lucrarea rugăciunii lungi, însă, fără luare-aminte asupra sufletului este asemenea lucrării unei ploi îmbelşugate asupra unui acoperiş de fier, de pe care se scurge toată apa, oricât de multă s-ar revărsa, fără să se întâmple nimic cu acoperişul, pe când rugăciunea cu luare-aminte, poate fi asemănată cu o ploaie binefăcătoare ce udă ţarina semănată, dând hrană mlădiţelor şi pregătind recolta bogată, mai ales că Domnul a spus pilda aceasta, către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ spre ceilalţi, tocmai pentru a sublinia că rugăciunea lipsită de luare-aminte este ca un trup părăsit de suflet, care nu răspândeşte buna mireasmă a smereniei şi nu se înalţă către Dumnezeul Care pecetluieşte în inimile noastre îndemnul de a mărturisi cu evlavia vameşului şi de a ne ruga din sufletul nostru: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”!
«Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş».
Aşadar, în Duminica a 33-a după Rusalii, la începutul Triodului, avem înaintea ochilor minţii noastre una din cele mai scurte parabole rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, alcătuită numai din cinci versete, în care se spune că: «Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca și ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa» (Luca 18, 10-14). Această sfântă Duminică marchează un nou început în viaţa liturgică a Bisericii, perioada Triodului, pentru că până la Duminica Învierii se foloseşte la strană cartea de cult numită «Triod», fiind legată de o particularitate a slujbei Utreniei zilelor de rând ale Postului Mare, care la canoane au doar trei ode sau cântări. Triodul cuprinde toate slujbele săvârşite în Biserică pe întreaga perioadă a Postului Mare, pe săptămâni şi zile, rânduind viaţa liturgică a creştinilor. În sensul acesta, Triodul nu trebuie privit doar ca o simplă carte de cult, folosită în cadrul slujbelor din acest răstimp al anului bisericesc, ci, trebuie văzut ca un îndrumar duhovnicesc, prin intermediul căruia strădaniile omului sunt canalizate către o înnoire duhovnicească şi către o schimbare a vieţii sale! Dar, ca să revenim la parabola noastră, să vorbim întâi despre comportamentul, gândirea şi rugăciunea celor doi eroi ai parabolei, pentru a vedea, cum s-au comportat, ceea ce au gândit şi cum s-au rugat cei doi protagonişti. Mai întâi, să spunem ceva despre mândria Fariseului, care în Templu se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig» (Lc 18, 11-12). Astfel, din cuvintele sale, rezultă că el îi mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este «mult mai bun» decât cei care păzesc Legea şi o respectă întrutotul. Dar, de fapt, în rugăciunea sa, nu ÎL pune în centru pe Dumnezeu, ci, se pune pe sine însuşi, cu toate realizările sale, fiindcă el «se ruga în sine» şi era importantă doar părerea sa, fără să intre în dialog cu alţii sau cu Dumnezeu. Pentru el, toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi, uitând că Iisus Mântuitorul a venit exact pentru cei săraci, păcătoşi, ca să-i învie la viaţă! Ba, mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină, de aceea, Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci, numai Îi povesteşte realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit cu îmbelşugare! Ba, mai mult, chiar îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el, iar, pentru a se lăuda mai mult, simte că trebuie să-i ponegrească pe alţii, creând ulterioare suspiciuni! Desigur, această slavă este numită de către Sfinţii Părinţi «slavă deşartă», iar, de multe ori, cel care vrea să fie slăvit de alţii, îşi improvizează şi calităţi pe care nu le are, deci, vrea să apară ceea ce nu este, numai şi numai ca și ceilalţi să gândească despre el că e mai bun în toate, mai deştept decât toţi ceilalţi!
,,Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”! (Luca 18, 10-14).
Din rugăciunea Fariseului am putea învăţa faptul că rugăciunea însoţită de mândrie, de laudă, de un afişat dispreţ faţă de aproapele nostru, cu prea multă încredere în meritele noastre, apare ca o batjocură la adresa Lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni. Vorbind, însă, despre smerenia Vameşului, vedem că el se prezintă înaintea Domnului, smerit, ca să nu fie observant şi nici nu ştie cum să se roage mai sfios, mai aplecat, fiindcă, el nu-şi ridică ochii la cer, nu are ceva bun, ca să-I ofere Domnului şi nici nu-i trece prin minte să se compare cu alţii, doar, ştie că este într-o situaţie gravă de om păcătos, că inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu şi a nedreptăţit, jefuind atâtea persoane, iar, fiind conştient de comportamentul său, care nu este întrutotul în linie cu voia Domnului, Îi cere Tatălui Ceresc să-l ajute, să-l ierte, să-i dea curajul şi puterea să se schimbe. În cele ce urmează, constatăm că rugăciunea vameşului este ascultată, tocmai pentru faptul că acest om îşi recunoaşte greşelile faţă de semenii săi şi e hotărât ca în viitor să fie mai bun, mai ales că el nu doreşte să-I impună Lui Dumnezeu punctul său de vedere, ci, se încrede în iubirea şi mila Domnului faţă de el, prin iertarea păcatelor lui! Aşadar, vameşul dă dovadă de smerenie, acea putere sufletească prin care îndepărtăm de la noi orice gând de mândrie şi ne recunoaştem slăbiciunile, imperfecţiunea faptelor noastre şi starea de dependenţă în care se află fiinţa noastră faţă de Dumnezeu. Astfel, smerenia este o frumoasă însuşire a sufletului creştin, o virtute dintre cele mai bine plăcute Lui Dumnezeu, după credinţă, nădejde şi dragoste, deci, o virtute contrară unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, anume, păcatul mândriei. De aceea, putem înţelege mai bine că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, din Slava cea netrecătoare a Dumnezeirii S-a coborât pe pământ şi şi-a ales ca mamă pe cea mai smerită dintre femei, fiindcă S-a născut într-un staul de vite, iar, după ce a trudit într-un atelier de dulgherie, Şi-a ales ucenicii cărora le-a spălat picioarele şi a sfârşit prin a Se lăsa batjocorit, scuipat, pălmuit, biciuit şi pironit pe Cruce. În acest fel, Întemeietorul credinţei noastre, ne-a spus: „Veniţi şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei XI, 29), pentru că, într-adevăr, între oameni, El a fost Omul cel mai blând şi cel mai smerit din câţi au fost vreodată, iar blândeţea şi smerenia Sa au devenit măsura şi chipul spre care trebuie neîncetat să tindem fiecare dintre noi! Deci, să avem o rugăciune smerită, asemeni vameşului din Sfânta Evanghelie, adică, o rugăciune bine plăcută Lui Dumnezeu! Pentru aceea, cu dreptate putem spune că rugăciunea vameşului este un înalt model de rugăciune, mai întâi prin smerenie şi în al doilea rând, pentru că, în aşa de puţine cuvinte: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului» (Luca XVIII, 13) se cuprinde atât de mult, adică, toate formele de rugăciune, astfel că rugăciunea vameşului, bunătatea şi milostivirea Lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât ajutorul Lui, pe care-L cheamă cu adâncă şi respectuoasă stăruinţă, pentru ca Bunul Dumnezeu să nu-i uite nici nevoile pe care le are în viaţa şi în activitatea sa! În final, Mântuitorul ne asigură că vameşul, care s-a rugat cu smerenie, s-a întors mai îndreptat la casa lui, fiindcă rugăciunea i-a fost ascultată, sufletul său s-a simţit uşurat, curăţit, împăcat, pentru că Dumnezeu pecetluieşte în inimile noastre îndemnul de a mărturisi cu evlavia vameşului şi de a ne ruga din sufletul nostru: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”!
Profesor Vasile GOGONEA
