Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu pe Care Îl iubim și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute sfântă, fiindcă există un singur motiv pentru care Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru!

1471

În Duminica a 25-a după Rusalii; Ap. Efeseni 4, 1-7; Ev. Luca 10, 25-37 (Pilda samarineanului milostiv); glas 5, voscr. 11, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie se va citi o parabolă din care vom putea înţelege că suntem datori a ne iubi mereu aproapele prin manifestarea interesului nostru față de nevoile urgente și esențiale ale sale, dovedind cu prisosinţă că asumăm și împlinim ceea ce, tainic, în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, Dumnezeu a așezat cu o deosebită înțelepciune chipul care defineşte o făptură ziditoare de fire omenească şi plină de smerenie! Desigur, prin prezentarea parabolei Milostivului samarinenan, scopul Mântuitorului Iisus Hristos nu este acela de a opune lipsa de umanitate a preotului și a levitului bunătății samarineanului, care se gândește să îl ducă pe cel rănit într-un loc în care să poată fi îngrijit, aşa după cum Domnul Iisus nu a vrut nici să condamne antagonismul etnic și religios care exista între evrei și samarineni, ci, scopul Său a fost să proclame acest adevăr general valabil, potrivit căruia aproapele meu nu este doar cel de același sânge cu mine sau cel care trăiește în același loc cu mine! Poate, nici acela care consider că are o credință apropiată de a mea, ci, aproapele meu este, în fiecare clipă, cel pe care Dumnezeu mi-l scoate în cale, cel pe care mi-l aduc aproape punându-mă în serviciul lui, chiar dacă el este un străin sau un dușman, pentru că depinde şi de mine dacă un astfel de om este sau nu aproapele meu! În altă ordine de idei, Samarineanul milostiv este Însuși Iisus Hristos, Cel care toarnă vin și ulei pe rănile umanității, făcându-Se pe Sine aproapele fiecărui om în parte. Credem că nu este cazul ca să reluăm aici parabola, nici să explicăm ceea ce e mai mult decât clar pentru fiecare dintre noi, că suntem datori să ne iubim aproapele, indiferent care ar fi acela, motiv pentru care, în primul rând, trebuie să ne întrebăm, pentru câți dintre oameni această învățătură se traduce în fapte concrete, în acțiuni pe care oamenii le împlinesc pe parcursul vieții lor? Fiindcă e o cale lungă de la vorbă la faptă, de la enunțarea unor principii la punerea lor în practică! În al doilea rând, trebuie să medităm la alegerile noastre, dacă alegem să trecem pe lângă aproapele nostru fără să-l observăm, sau îl vedem, dar îl ignorăm? Sau, poate, alegem să-l ajutăm, chiar să-i vorbim, dacă acest lucru presupune să ne compromitem? Oare, alegem să facem din problemele lui şi problemele noastre, căci asta înseamnă a fi un bun samarinean? Dacă privim şi cel de-al treilea aspect, e posibil să nu putem să nu gândim la faptul că această parabolă nu face decât să redea în mod simbolic însăși istoria Mântuitorului Iisus Hristos, Care nu a ignorat umanitatea. El a fost şi este Cel Care trece pe lângă om, alegând să îl ajute, să îi vorbească, să se aplece la maxim luând firea umană, făcând din problemele umanității propriile Sale probleme! În fine, se pare că viața modernă nu mai este la fel de sensibilizată de destinul personal al fiecărui om, așa cum era societatea din vremea Mântuitorului Hristos, iar, astăzi nu se mai poate întâlni un rănit pe marginea drumului, care să ne atragă atenția! Astăzi, un accident nu e decât un accident, din cele atât de multe care se întâmplă pe drumurile noastre an de an şi zi de zi, într-un mod aproape mechanic! Suntem preocupați mai mult de modul cum funcționează serviciile de ajutorare și procedurile de plată ale asigurărilor de orice tip, mai ales dacă problema privind condiția persoanei umane se îneacă în marea problemelor sociale, administrative și juridice, care ne-am dori să funcționeze mai bine, mai ales că Dumnezeu pe Care Îl iubim și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute sfântă, fiindcă există un singur motiv pentru care Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru!

,,Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci”?
Aşadar, Parabola Duminicii a 25-a după Rusalii sună astfel: «În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă lângă el şi văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea»! (Evanghelia după Luca 10, 25-37). Desigur, de multe ori, tendința nestăpânită de a generaliza, de a clasifica, de a așeza în statistici, ne împiedică să vedem, în Omul de lângă noi, pe aproapele, pe care-l privim distrași, detașați, la durerea căruia suspinăm instinctiv, simțind doar o vagă milă, așteptând ca serviciile sociale să îl găsească, precum preotul din parabolă, care, fără îndoială, se grăbea, poate pentru a face o înmormântare sau era într-o zi de slujbă la biserică. Dar, cu toate acestea, omul rămâne mereu, în fața lui Hristos o personalitate complexă, completă și vie, constituind o lume în sine, care face obiectul bunăvoinței lui Dumnezeu. Astfel se descoperă Hristos Însuși ca fiind primul bun samarinean, mereu aproape de oricare om pe care-l întâlnește, încât are pentru fiecare cuvântul sau gestul de care omul are nevoie. De multe ori, unii au reproşat Bisericii că nu este implicată în problemele sociale, politice, economice și internaționale, dar, de multe ori suntem cu toţi martorii unor mari schimbări care au loc în Biserică, iar, acest lucru este minunat! Totuşi, nu este de ajuns, căci nimeni nu poate fi considerat un autentic discipol al lui Hristos, dacă nu Îi urmează exemplul și în fiecare întâlnire personală cu aproapele, nu se preocupă sau nu sare în ajutorul celui aflat în nevoi şi în suferinţă, fiind el însuși, în mod personal, sensibil la suferință și devenind cu adevărat aproapele iubitor de care celălalt are nevoie. Cel care suferă în trupul său, în inima sau în sufletul său, are nevoie nu atât de cuvinte și predici distante și impersonale, cât de un sprijin concret de la o ființă apropiată, de care se simte înțeles și iubit, deoarece creștinul este dator să-și ofere iubirea sa aproapelui. Prin această parabolă, Iisus Hristos încearcă să ne spună că trebuie să ieșim din starea noastră de confort autosuficient, din obișnuința noastră, pentru a putea descoperi suferința acolo unde se află ea. Apoi, că trebuie să împărțim nu doar bunurile noastre, ci și inima noastră, iar, pe măsură ce inima noastră se deschide, cel aflat în suferință nu este el însuși aproapele, ci noi devenim aproapele său! Această transformare profundă este o reală metanoia, căci înseamnă că nu trebuie să caut în altă parte, pentru că inima mea este cea care trebuie să se schimbe. Dacă ştim să dăruim din bunurile materiale altora, și asta este oarecum ușor, dar, din păcate, inima rămâne cel mai adesea închisă şi rece, într-o anume măsură insensibilă. Dacă, din contră, învăț ca eu să devin aproapele celui care suferă, al celui care este singur, acesta va deveni felul meu de a trăi și îmi voi dori să devin aproapele celui ce are nevoie de ajutor, așa cum Bunul Dumnezeu, deși îndepărtat de noi prin păcat, a coborât la noi, devenind El Însuși aproapele nostru, mai ales că Dumnezeu pe Care Îl iubim și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute sfântă, fiindcă există un singur motiv pentru care Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru!!

«Atunci Iisus a zis către el: ,,du-te de fă şi tu asemenea”»!
Cu alte cuvinte, să încercăm să reținem această lecție din Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii și să devenim apropiați de toți cei care suferă și care ne cer ajutorul în orice timp și-n orice loc, în această mare comunitate umană din lumea întreagă, indiferent că ei sunt ortodocși sau nu, căci, până la urmă, sângele vărsat pe nedrept, prin crimă sau prin război, deci, sângele care suferă este sângele Lui Hristos. În zilele noastre, când s-au înmulţit durerile oamenilor, e bine să învățăm să auzim toate aceste voci, toate aceste plânsete, toate aceste rugi fierbinți, care se înalță la El și înmoaie inima Domnului, să învățăm să îi recunoaștem pe toți cei care sunt supuși la chinuri în numele lui Iisus Hristos! Suntem cu toții chemați să devenim slujitori ai Domnului, ai lui Hristos Dumnezeul nostru, să devenim ceilalți ai Lui, apropiații Lui, deci, suntem cu toții chemați să ne smerim voința în fața Voinţei lui Hristos, care e mai puternică decât voinţa noastră. Căci Voința Domnului este cea care ne leagă, dar și cea care ne dăruiește libertatea, iar, când devenim robii Domnului, așa cum auzim când suntem chemați la Sfânta Împărtășanie, abia atunci suntem cu adevărat liberi, iar aceasta este rațiunea noastră de a fi pe acest pământ şi în această lume! Răspunsul Domnului Iisus Hristos la frământarea învăţătorului de lege care dorea să moștenească Împărăția Cerurilor este adresat și nouă, pentru că întrebarea lui este și întrebarea noastră, a celor de astăzi, care dorim să aflăm cine este cu adevărat aproapele nostru, ca să învățăm să îl iubim și prin el să putem rămâne în iubirea lui Dumnezeu. Pentru că în fiecare zi uităm că pentru asta trăim, că acesta trebuie să fie scopul nostru – viața veșnică, de aceea, poate că ar trebui ca în fiecare zi să recitim parabola Milostivului samarinean, ca să înțelegem ceea ce s-a înțeles de mult, anume că trebuie să ne iubim aroapele, iar, pentru a ști cum să-l aflăm pe aproapele nostru, Biserica ne atrage atenţia să fim şi mesageri ai Domnului, îndreptându-ne atenția cu fapta de iubire către aproapele care are nevoie de ajutorul nostru. De fapt, aceasta denotă că Biserica are grijă să ne mențină într-o perpetuă stare de veghe, de trezvie, iar, lecția pe care am învățat-o participând la slujba Sfinților Arhangheli, Mihail şi Gavriil este aprofundată câteva zile mai târziu, în această Duminică binecuvântată care precede și începutul postului Nașterii Domnului. În fapt, un paralelism între funcțiile mesagerilor cerești și cele ale credincioșilor este expus într-un capitol al Deuteronomului, în finalul a ceea ce se numește «Cântarea lui Moise» în care se spune: «Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El și vă închinați Lui toți îngerii lui Dumnezeu! Veseliți-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui și să se întărească toți fiii lui Dumnezeu» (Deuteronom 32, 43). În concluzie, atunci când acel învățător de Lege îi spune lui Hristos, ce anume poruncește Tora: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți», când, tocmai un samarinean este citat ca model de urmat pentru a ajunge la adevărata credinţă, iar, comparând falimentul slujitorilor lui Dumnezeu cu generozitatea samarineanului dușmănit, oamenii de astăzi şi cei dintotdeauna vor înţelege natura absolută și nelimitată a datoriei de a iubi, cu precizarea că Dumnezeu pe Care Îl iubim și iubirea aproapelui sunt una și aceeași virtute sfântă, fiindcă există un singur motiv pentru care Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here