În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15; Ev. Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie după Ioan este rânduit să se citească un fragment din capitolul al XVII-lea, versetele 1-13, conținând «Rugăciunea lui Iisus» dinaintea Sfintelor Sale Pătimiri, iar, din Sfânta Evanghelie după Luca se citeşte un fragment din capitolul al VIII-lea, versetele 5-15, conținând Pilda Semănătorului, ca un semn că Bunul Dumnezeu ne seamănă în suflet virtutea ascultării, deşi rugăciunea pare un dialog în care Fiul îi vorbește Tatălui, fiindcă se pregătește de patimă și vrea să plece înspre ea împăcat, iar, odată împlinite formalitățile necesare, se conturează un tablou complex al propovăduirii, deoarece ne arată că Domnul ieșea în întâmpinarea mulțimilor prin intermediul actului propovăduirii, că vorbea cu putere multă și că Își însoțea întotdeauna vorba cu fapte cu puternice reverberații sociale. Şi pentru că se adunase mulţime de oameni ca să-L asculte mulțime multă, ţine să sublinieze faptul că munca Lui nu a fost în van, mai ales că în fața acestor oameni care erau, cel puțin aparent, dornici să asculte, Învățătorul rostește o pildă revelatoare prin care creează o imagine puternică, bazată pe comparații cu lucruri ce-și găseau corespondența în viața cotidiană, spre a Se prezenta pe Sine în ipostaza celui ce lucrează ca un Semănător ce seamănă o sămânță pe care o identifică cu «Cuvântul lui Dumnezeu», iar despre feluritele tipuri de oameni ce aud acest cuvânt, ca despre tipuri de sol, putem să medităm îndeajuns! La final, pentru că ucenicii se arată nepregătiți a pătrunde cu mintea bogăția de sensuri pe care Şi-ar dori-o El cunoscută, le oferă și o exegeză detaliată care transmite mesajul: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”, dar, pentru că vremea celorlalți nu sosise încă, vor avea și ei parte de bucuria de a pătrunde cu ochii inimii în antecamera Împărăției, numai după Pogorârea Duhului Sfânt! În acest fel, noi putem înţelege că Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, de pe pământ, care a fost fără rod, pentru ca în inima noastră să încolţească şi să dea roade sămânţa cea bună a credinţei!
,,Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”!
În Duminica a 21-a după Rusalii aflăm că din mulţimea parabolelor rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, cea care se apropie mai mult de sufletul nostru al tuturor, este Pilda Sămănătorului, din pericopa Sfintei Evanghelii citită în această duminică, pe care Mântuitorul a spus-o chiar la începutul propovăduirii Sale. Este socotită ca fiind una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că este simplă, pentru că este luată din viaţa de toate zilele, ca o stare firească şi trăită de oricare muncitor al pământului, iar, din ea se vede cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca semănătorului din satele noastre româneşti! Dacă privim cu atenţie, vedem că munca pe care o face semănătorul pe ogorul său, o face şi Mântuitorul împreună cu Biserica întemeiată de El, pe ogorul nostru sufletesc! Pentru că noi toţi am trăit această parabolă sub o formă sau alta, ea este atât de apropiată de sufletul nostru şi ne ajută să înţelegem cât mai bine munca pe ogorul nostru sufletesc, exact aceeaşi muncă pe care o face plugarul pe ogorul său. El seamănă cu nădejde, ca şi Biserica, fără a avea totdeauna şi bucuria de a-şi vedea rodul trudei lui, căci o mare parte din pământul în care seamănă e neproductiv, după cum arată şi parabola: „Ieşit-a sămănătorul să semene sămânţa sa şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros şi chiar dacă au răsărit, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală. Şi altele au căzut în mijlocul spinilor şi crescând, spinii le-au înăbuşit! Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod”! Deci, Mântuitorul se foloseşte de forma simplă a pildei Semănătorului Care este Însuşi Dumnezeu. El, prin aleşii Săi, a semănat în sufletul omenesc cuvântul cel bun şi roditor de viaţă, iar, semănători au fost profeţii care, cu mână largă şi suflet aprins, arătau calea spre Dumnezeu, dar numai puţini au mers pe calea arătată de ei. După ei, a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, care a semănat cu mâna largă cuvântul Evangheliei, iar Biserica cea întemeiată de El, face acelaşi lucru. Dar, cu toate acestea, cuvântul Evangheliei în multe locuri a rămas fără rod, nu pentru că n-ar fi în el putere de rodire, ci, din cauză că sufletul în care a căzut a fost fie bătut ca drumul, fie impropriu creşterii seminţei celei bune, pentru că în zadar luminează soarele pentru cel care umblă cu ochii închişi, în zadar ai vorbi, oricât de frumos, pentru acela care se îndărătniceşte şi nu vrea să asculte, în zadar se predică şi cuvântul evanghelic pentru acela care se împotriveşte acesteia. Pentru a îndrepta sufletele, nu-i de ajuns numai sămânţa semănătorului, oricât de mare ar fi ea, nici numai frumuseţea cuvântului, oricât de frumos ar fi el, ci, mai este nevoie şi de hotărâre din partea sufletului căruia i te adresezi de a asculta şi de a primi ceea ce-i oferi spre mântuirea sufletului! Semănătorul iese şi seamănă sămânţa sa deopotrivă, dar nu rodeşte decât în măsura în care pământul este prielnic de rodire. O sămânţă, după cum ne spune parabola, a căzut în cale, a fost călcată şi păsările cerului au mâncat-o. Precum este drumul, aşa sunt şi multe suflete bătătorite de multe gânduri rele, dorinţi murdare şi simţăminte josnice, aşa că învăţătura cea bună nu mai poate prinde rădăcină în ele. Cuvântul cel bun ajunge numai până la urechea unor astfel de ascultători, fără a putea pătrunde şi în inimă, căci pe drumul ce duce de la ureche la inimă, el este răpit de fapte rele, de obiceiuri murdare, de simţăminte josnice şi de înclinări de care sufletul său nu vrea să se lase, aşa că învăţătura cea bună nu prinde rădăcini. Despre o altă sămânţă se spune că a căzut pe pământ pietros şi răsărind soarele, s-a uscat, fiindcă nu avea umezeală, iar, acest soi de pământ ne arată sufletele nestatornice şi uşuratice, care ascultă predica Evangheliei, se însufleţesc pentru ea, dar până la urmă rămân cu atât. Sunt oamenii care admiră frumuseţea Evangheliei, frumuseţea sfinţilor, admiră puterea de credinţă a mucenicilor, admiră roadele pe care le-a produs creştinismul în sufletele altora, dar ei nu se schimbă cu nimic! Entuziasmul lor este ca şi focul de paie, care pe cât de repede se aprinde, pe atât de uşor trece şi se stinge, pentru că aceştia sunt oamenii care n-au puterea trebuitoare de a urma pe calea binelui – sămânţa bună încolţeşte în astfel de suflete, dar rod nu aduce, fiindcă se usucă prea repede. O altă sămânţă, se spune, a căzut între spini şi crescând spinii au înăbuşit-o, iar, ca spinii sunt acele suflete în care îndemnurile cele rele cresc alături de cele bune întocmai cum cresc într-un strat nestingherite de nimeni buruienile alături de flori, până ce le înăbuşă. Oricum, spinii sunt faptele trupului, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: slujirea idolilor (care în zilele noastre se manifestă prin atotputernicia banului), farmecele, vrăjbile, certurile, mâniile, dezbinările, pizmele, beţiile, desfrânările şi cele asemenea acestora (Col. 5, 19-21), ca minciunile, înşelăciunile, îngâmfarea, necredinţa şi altele asemenea lor, pentru că toate acestea sunt spini care înăbuşă sămânţa cea bună a vieţii curate şi o împiedică să aducă roadele sale. Dar, cât de mâhnit este sufletul semănătorului al cărui ogor a rămas neroditor! Cu atât mai îndurerat este Tatăl cel ceresc, văzând atâtea suflete fără rod în grădina Sa, care este Biserica, mai ales că Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, de pe pământ, care a fost fără rod, pentru ca în inima noastră să încolţească şi să dea roade sămânţa cea bună a credinţei!
După ce a spus acestea, a strigat: ,,Cine are urechi de auzit, să audă”! (Luca 8, 5-15)
Desigur, pare un truism, dacă spunem că Pilda semănătorului este extrem de cunoscută în Biserică, făcând trimitere la modul în care cuvântul lui Dumnezeu rodește în mod diferit în viaţa oamenilor. Explicația ei nu necesită neapărat o exegeză, din moment ce Însuși Domnul Iisus Hristos, întrebat de ucenici, a tâlcuit întreaga istorioară, cu Semănătorul ce simbolizează pe Dumnezeu, Cel Care a venit în lume să-Și semene cuvântul Său. Dar, cum lumea, ca și ogorul, nu posedă pământuri fertile şi de înaltă calitate, ci ele diferă în funcție de localizare, proprietățile solului, umiditate și altele, evident, că nici oamenii nu răspund la fel cuvântului dumnezeiesc, iar, la momentul recoltei, adică, atunci când fiecare va da socoteală pentru faptele sale, vor exista diferite categorii de oameni potrivit lucrării lor cu harul primit de la Dumnezeu. De altfel, istoria bisericească ne vorbeşte despre roadele minunate pe care le-a dat cuvântul Evangheliei când a căzut în suflete primitoare, fiindcă Evanghelia a îmblânzit popoarele şi le-a civilizat, ea a făcut ca sufletele părinţilor să fie mai duioase şi mai pline de grijă pentru copii. Ea a făcut ca sufletele copiilor să fie mai pline de dragoste pentru părinţi, a închegat şi a întărit viaţa de familie, a înmuiat inimile celor puternici şi le-a făcut mai înţelegătoare pentru cei lipsiţi de bunuri materiale, a făcut lumea capabilă de jertfă şi ei i se datorează operele de binefacere, fiindcă i-a schimbat pe păcătoşi, ridicându-i până la treapta sfinţeniei. Dar, Doamne, cât sunt de bogate şi frumoase roadele cuvântului evanghelic care a a fost semănat în sufletele primitoare! Cât de schimbată ar fi faţa pământului, când sămânţa cea bună ar cădea numai pe pământ bun, numai în suflete primitoare şi lucrătoare! În vremea noastră, mai mult ca oricând, Mântuitorul strigă celor surzi să audă cuvântul lui Dumnezeu, celor ce dorm să se trezească, celor neînţelegători să înţeleagă, celor rătăciţi să se întoarcă, celor păcătoşi să se pocăiască. Aceste lucruri li se cer tuturor, de orice vârstă, bătrânilor, tinerilor, bogaţilor, săracilor, ca să-şi aducă aminte şi să primească negreşit «cuvântul lui Dumenzeu, care este viu şi lucrător”, iar, pentru aceasta, noi trebuie să ne cercetăm conştiinţa şi să vedem cu care dintre cele patru feluri de pământ, de care se vorbeşte în parabola sămănătorului, se poate asemăna sufletul nostru! Să ne gândim, dacă vom avea cuvânt de dezvinovăţire, atunci când Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, care a fost fără rod! Deci, să facem ca în inima noastră să încolţească şi să aducă roade sămânţa cea bună, însutit. Faptele noastre să fie asemenea tămâiei mirositoare, să fie cheia de aur cu care să deschidem comoara cea de mare preţ a bunătăţilor dumnezeieşti şi cu bucurie să auzim glasul Lui, când va veni cu sfinţii Săi îngeri: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, căci peste puţine aţi fost puşi, peste multe vă voi pune”! Şi pentru că Sf. Ev. Ioan aduce în faţa ochilor minţii noastre «Rugăciunea Lui Iisus»: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, putem spune că această rugăciune începe într-un mod atipic celui pe care Hristos Însuși ni l-a propovăduit, nu ca pe o laudă urmată de mulțumire și apoi de cerere. Fiul e direct și contextul cere să treacă direct la subiect. Ridică ochii la cer și lasă ca dialogul să debuteze cu o înștiințare: „Părinte, a venit ceasul!” E cumva marcat de solemnitatea momentului și îi cere Părintelui să-I stea alături: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. În același timp, aceste cuvinte și cele următoare vin să aducă o frumoasă mărturisire. Arată că Fiul are stăpânire peste tot trupul și că poate oferi un lucru util și necesar: viața veșnică. Dar, cum, în lipsa unor precizări suplimentare acest lucru nu ar fi altceva decât un concept abstract, vine să-și definească mai clar termenul: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”! Iar, deosebit de interesantă este legătura stabilită între viață și cunoaștere, aceasta din urmă fiind cea care conduce la cea dintâi, iar, înspre aceasta ne ghidează iubirea. Creierul nostru e mereu marcat de preconcepții, stereotipii și alte lucruri asemănătoare, pentru că judecă și păstrează o distanţă de la om la Dumnezeu, însă, Domnul ne arată că rugăciunea înseamnă dialog şi pentru El, rugăciunea noastră să fie ca un semn că Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, de pe pământ, care a fost fără rod, pentru ca în inima noastră să încolţească şi să dea roade sămânţa cea bună a credinţei!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
