În Duminica a 4-a din Post (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei 6, 13-20; al Cuviosului: Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Matei 4,25; 5, 1-12 (Predica de pe munte – Fericirile), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se face amintirea Sfântului Ioan Scărarul, a sfântului care a scris aşa cum a trăit şi a trăit aşa cum a scris, deoarece cuvintele sale rămân pentru noi o călăuză, atât pentru această perioadă destul de frământată, cât și pentru întreaga viață, pentru că sunt cuvinte care ne îndeamnă să mergem înainte către Hristos, cel care ne va recunoaşte prin faptele pe care le-am împlinit spre Slava Lui! Evocarea acestui Sfânt Părinte este un exemplu viu al lucrării harului divin, care poate transforma un om simplu într-o făclie de lumină pentru întreaga omenire, fiindcă Sfântul Ioan Scărarul a fost și rămâne un dascăl al rugăciunii, al nevoinţei şi al pocăinţei la care ne îndeamnă «Scara», lucrarea sa de căpătâi, când lacrimile şi nevoinţele ne vor ajuta la curăţirea noastră de patimi şi la creşterea noastră în virtuţi, la însușirea iubirii smerite faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.De aceea, să nu ne temem să-L întrebăm pe Domnul Preaînalt, ce a vrut să ne pună înaintea ochilor noştri în această Duminică, numită şi a Sfântului Ioan Scărarul, în care, iată, ne aduce înainte imaginea acestui tată speriat oarecum de ideea că fiul său nu se va mai face bine niciodată. Cutremurat de prezenţa unui astfel de bolnav, iar, pentru aceasta, trebuie să recunoaştem că tabloul este zguduitor pentru că lunaticul, «oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte…», deci, un tablou înfiorător inclusiv în sufletul tatălui şi, probabil că, în mediul comunitar israelit, ceea ce se dovedeşte o pacoste pentru el şi o durere de neîndulcit altfel decât, iată, cu prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: «Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte! Şi am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: ,,O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”! Şi l-au adus la Dânsul, dar, duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă; şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: ,,de poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”! Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi I-a zis: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele»! Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune şi cu post. Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorî; iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei, nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe! În vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Domnul Iisus Hristos, văzând mulţimile, S-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”, deci, cuvinte prin care Dumnezeu ne cheamă la credinţă în Biserica Lui, singura «arcă» mântuitoare ce izbăveşte de potopul de foc pe toţi cei legiuiţi şi cei nelegiuiţi, la vremea rânduită de Sus!!
„Doamne, de ce să-mi dai mie? Dă-i celuilalt, care e mai păcătos decât mine, care, uite, nu se roagă cât mine, nu posteşte ca mine!” (Sf. Ioan Scărarul)
Aşadar, în Duminica a 4-a din Post, cel mai probabil, vom afla că Sfântul Ioan Scărarul s-a născut în jurul anului 580, ceea ce explică absenţa lui între monahii sinaiţi întâlniţi de Ioan Moshu cu prilejul călătoriei sale la Muntele Sinai şi dacă anul naşterii Sfântului Ioan nu este cunoscut, Meletie, arhiepiscopul Atenei spune că era de origine palestiniană. A intrat în monahism la vârsta de 16 ani. A fost ucenicul părintelui Martirie, din Muntele Sinai. La vârsta de 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea avvei Martirie, Sfântul Ioan s-a decis să urmeze calea eremitică şi aşa se face că la 35 de ani, Sfântul Ioan Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai, unde l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.
Chilia în care s-a retras a fost ridicată mai înainte din porunca împăratului Iustinian, în cinstea Maicii Domnului, pentru a fi locuită de călugării aflaţi la poalele Muntelui Sinai, unde regimul său de viaţă era foarte auster. Din cuprinsul Scării reiese că şi-a supus trupul şi sufletul celor mai aspre nevoinţe. Prin contemplaţie şi rugăciune, sfântul a dobândit curăţia inimii şi experierea prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor. În această atmosferă duhovnicească se întreţinea cu citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, ajungând unul dintre cei mai învăţaţi monahi ai timpului său, de unde şi supranumele său de «Scolasticul» (învăţătorul). După 40 de ani petrecuţi în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină – ca egumen – în chinovie, dar, Sfântul Ioan nu a condus foarte mult timp mănăstirea, revenind la viaţa anahoretică. În locul său, l-a lăsat egumen pe fratele său Gheorghe, căruia i-a proorocit că va muri la mai puţin de un an după moartea sa, o profeţie care s-a adeverit întocmai. Sfântul Ioan Scărarul a murit în anul 680. Să precizăm faptul că în acea perioadă, mulţi monahi din Orient au venit să vieţuiască în Peninsula Sinai, din cauza ameninţării arabe, şi odată cu ei şi Gheorghe, fratele său, devenit episcop de Sinai. Cât priveşte «Scara», ea zugrăveşte modul exemplar al sfântului de a gândi şi de a trăi, pe de o parte, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine. Profunzimea exegezei acestui urcuş duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor sale trăiri dobândite în isihie prin stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi prin rugăciune. Se pote spune că lucrarea este jurnalul vieţii sale, iar, primii destinatari ai cărţii au fost călugării din Mănăstirea Rait, Ioan Raiteanul fiind îndemnat să facă ultimele adăugiri, după cum însuşi Sfântul Ioan preciza următoarele: „De aceea scrierea aceasta a mea nu ţi-o adresez ţie – departe de mine un aşa gând – căci vrednic eşti în Hristos; nu numai pe alţii, ci şi pe noi înşine să ne întăreşti şi să ne îndrumi întru dumnezeieştile deprinderi”, ca şi când, Însuşi Dumnezeu ne cheamă la credinţă în Biserica Lui, singura «arcă» mântuitoare ce izbăveşte de potopul de foc pe toţi cei legiuiţi şi cei nelegiuiţi, la vremea rânduită de Sus!
„Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu”! (Sf. Ioan Scărarul)
De fapt, nu se ştie cu exactitate anul în care a fost scrisă «Scara», dar, din titlul scrisorii – prin care Ioan Raiteanul îi sugerează scrierea acestei lucrări – am putea deduce că Sfântul Ioan a alcătuit «Scara» în timpul pustniciei sale. Totuşi, cercetătorii care au dat tiparului ediţiile complete ale textului consideră că formula de adresare era «Avva Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai» şi că supranumele de Sinaitul se referă la funcţia sa de conducător al marii mănăstiri sinaite. Chiar titlul lucrării a variat în timp, deoarece, dacă în primele secole care au urmat scrierii, aceasta era cunoscută sub două nume, alternative, «Table duhovniceşti» şi «Scara», cel din urmă a prevalat în virtutea faptului că însuşi autorul a imaginat-o ca o scară a urcuşului dumnezeiesc, fiecare capitol reprezentând o treaptă a urcuşului duhovnicesc, căruia i se închină cei ce voiesc să-şi desăvârşească viaţa creştină. Alegerea numărului de treizeci de trepte ale scării poate fi pus în legătură cu numărul anilor petrecuţi de Mântuitorul pe pământ înainte de a începe propovăduirea public, iar, «Scara» se bazează, în primul rând, pe experienţa personală a Sfântului Ioan Scărarul, care împrumută unele idei de la autorii anteriori lui, cum au fost: Origen, Evagrie (ale cărui opinii le dezaprobă), Sfinţii Ioan Casian, Grigorie Teologul (Grigorie cel Mare) şi Efrem Sirul. Totodată, se face aluzie şi la unii bătrâni contemporani lui, pe care fie că i-a cunoscut, fie numai a auzit de ei, între aceştia fiind amintiţi: Ioan Savaitul, Gheorghe Arselaitul, călugărul Mina, arhidiaconul Macedonie din Alexandria, Isihie din Muntele Horeb. Deşi nu îi menţionează explicit, Sfântul Ioan Scărarul foloseşte şi scrierile Părinţilor capadocieni (în special Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa). Familiară îi era şi tradiţia părinţilor pustiei, cuprinsă în special în Pateric: «Întâia viaţă duhovnicească a lui Pahomie» (cca 390), «Istoria lausiacă a lui Paladie» (419-420), «Livada duhovnicească» a lui Ioan Moshu (615-619), «Povestea Thaisiei» (secolul V) şi «Viaţa Sfintei Pelaghia», dar, se pare că Ioan Scărarul cunoştea şi scrierile Sfântului Marcu Ascetul (secolul V), Diadoh al Foticeii (secolul V), Nil de Ancira (secolul V), Dionisie Areopagitul (cca 500), Dorotei de Gaza, precum şi cele ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, Avva Isaia Pustnicul, Ioan Carpatinul şi alţii; majoritatea învăţăturilor lor fiind adunate în «Filocalia», cea care ne oferă posibilitatea de a le analiza comparativ. Treptele scării sunt rânduite de către autor ţinând cont, în primul rând, de perspectiva vieţii creştine, adică, din punctul de vedere al desăvârşirii morale, pentru că în acest sens, putem vorbi de o orânduire a lor, ţinând cont de o succesiune logică. Viaţa însăşi a creştinului este un urcuş, care nu cunoaşte limite decât în Dumnezeu – Treime. Cartea, deşi se adresează cu prioritate monahilor, ea este folositoare oricărui credincios, pentru că şi laicul care o va parcurge cu sporită atenţie, îşi va da seama că cele mai multe dintre sfaturile ei i se potrivesc de minune credinţei dreptmăritoare! Deşi «scholiile» sau notele lămuritoare ce însoţesc fiecare treaptă au fost atribuite egumenului Ioan Raiteanul, se pare că, de fapt, sunt mult mai târzii, majoritatea avându-şi originea în evanghelismul franciscan şi fiind influenţate, în special, de opera lui Angelo Clareno, care a tradus lucrarea «Scara» pe la anul 1300, pe când se afla în exil şi vieţuia cu monahii din «Meteora» în Grecia centrală. În concluzie, această În general, această «Scară» este o îmbinare între asprimea sfaturilor pentru cei tari sufleteşte şi înaintaţi duhovniceşte ajutaţi de blândeţea iconomică, pentru cei mai puţin tari şi pentru începători. Această îmbinare se arată şi în expresii paradoxale, în care autorul este mare meşter, mai ales atunci când vorbeşte despre «un plâns pricinuitor de bucurie», în Cuvântul al 7-lea, sau despre «ura nepătimaşă asupra lumii», în Cuvântul al 2-lea, despre nevoinţa aspră, strâmtorată şi uşoară, despre tristeţe şi strălucitoarea smerită cugetare, despre nefireasca simţire a morţii, iar, autorul se dovedeşte un subtil cunoscător al complicatelor stări sufleteşti la care ajung feluritele firi ale oamenilor, când Bunul Dumnezeu ne cheamă la credinţă în Biserica Lui, singura «arcă» mântuitoare ce izbăveşte de potopul de foc pe toţi cei legiuiţi şi cei nelegiuiţi, la vremea rânduită de Sus!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
