Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne atrage atenţia că în ziua Înfricoşatei Judecăţi, cei care nu au trăit după Evanghelie şi nu au fost cu adevărat ucenicii Lui, nu-i va recunoaşte ca fiind ai Săi!

1390

În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne); Ap. 1 Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2; Ev. Matei 25, 31-46, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, vom realiza faptul că toţi vom muri şi că toţi vom ajunge la un moment dat să fim judecaţi de către Dumnezeul Cel Drept iar, în acest fel, avem şansa ca în timpul Postului Mare, prin pocăinţă, prin post şi rugăciune, să dobândim un răspuns bun la această judecată, mai ales că vom avea o săptămână pregătitoare pentru începutul Postului Mare, când, între Duminica aceasta şi Duminica izgonirii lui Adam din rai este condensată întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc, abia după aceea, pe parcursul Postului Mare, timpul poate să fie cumva răstignit pentru a fi îndumnezeit! De acum, dobândim certitudinea că va sosi ziua când vom sta cu toţii în faţa lui Dumnezeu, fiecare în parte, cu ofranda muncii sale şi a osârdiei sale, după cum ne spune cartea Apocalipsei, că fiecare împărăţie şi fiecare popor va veni cu secerişul slavei şi al ruşinii sale. In ziua aceea, va trece vremea credinţei, a încrederii în lucruri nevăzute, iar în ziua aceea, în strălucirea orbitoare a Slavei Lui Dumnezeu, vom vedea deja pe Domnul, precum ne vede şi El, şi îl vom cunoaşte, precum ne cunoaşte, pentru că nădejdea este o aşteptare şi în ziua aceea toate se vor împlini, fiind ziua a opta, ultima zi a devenirii şi prima zi a veşniciei. Fiecare, vom sta în pragul judecăţii, pentru vedea care este rodul vieţii noastre, a fiecăruia dintre noi şi a colectivităţii noastre, asemenea unui organism viu al oamenilor care au fost cu toţii botezaţi în Hristos, în unitate, fiind chemaţi, prin puterea Sfântului Duh, să fie precum Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, aflându-ne în faţa judecăţii, atunci când credinţa şi nădejdea vor trece, iar, singura care ne va rămâne va fi doar iubirea. Pilda Duminicii acesteia ne vorbeşte, nu atât despre frica ce s-ar putea să ne înlănţuie precum gheaţa inimile sau, dimpotrivă, să o înghită ca nişte flăcări, ci, ne vorbeşte despre clipa când vom vedea că tot sensul vieţii noastre a fost dragostea. Ea nu ne spune că vom fi îndreptaţi, fiindcă ne-am mărturisit nouă înşine şi altora credinţa în Dumnezeu sau fiindcă ne-am numit ucenici ai lui Hristos, fiindcă Domnul Însuşi ne-a învăţat că în ziua aceea ne va spune că cei care nu au trăit după Evanghelie, care nu au fost ucenicii Lui în sensul cuvântului deplin, pe aceia nu-i va recunoaşte ca fiind ai Săi!

«Cândva veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale»!
În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi , cea de-a noua Duminică înainte de Paşte, a devenit cadrul importantei comemorări a celei de-a Doua Veniri a Lui Hristos, mai ales că în planul structurii perioadei pregătitoare şi a reprezentării timpului pe care o dezvoltă, această Duminică se înscrie sub trei aspect importante. În primul rând, ea reprezintă continuarea logică a comemorării tuturor defuncţilor din ziua precedentă, dat fiind că aceasta anticipa adunarea finală a celor vii şi a celor morţi şi anunţa, între altele, tema acestei rugăciuni prin prezenţa a numeroase tropare ce făceau aluzie la Judecată, în cel de-al doilea rând, completează prin evocarea dreptăţii lui Dumnezeu meditaţia la mila Lui din Duminica Fiului Risipitor; iar, în cel de-al treilea rând, ne deschide cea de-a doua parte a perioadei pregătitoare în vederea postului, reprezentând faţă de Duminica următoare, închinată izgonirii lui Adam din rai, extremitatea ultimă a istoriei mântuirii!
Căci stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului cu privire la toţi, în faţa fiecăruia şi nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Mai ales în privinţa din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaşte în mare măsură de la judecata particulară. Cu acel prilej, răul va fi deplin demascat, iar binele, iese de sub acoperământ, când orice echivoc va înceta. Taina pomului cunoştinţei binelui şi răului îşi va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc şi planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe faţă. În aceeaşi măsură, fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat pentru ele şi fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune şi rele în comportarea înaintaşilor săi şi va cunoaşte just faptele şi valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica într-un fel sau altul! În preziua Duminicii Înfricoşatei Judecăţi, Biserica ne cheamă la o comemorare generală a tuturor celor care «au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice», aceasta fiind cu adevărat ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru membrii ei răposaţi. Pentru a înţelege sensul acestei legături dintre Post şi rugăciunea pentru cei morţi, trebuie amintit faptul că esenţa creştinismului este religia iubirii, deoarece Iisus Hristos nu a lăsat ucenicilor Săi o doctrină de mântuire individuală şi în izolare, ci o nouă poruncă, să se iubească unul pe celălalt, şi a adăugat: întru aceasta că ,,vor cunoaşte toţi că sunteiţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul”, fiind subînţeles faptul că păcatul este totdeauna lipsa dragostei şi, de aceea, separaţie, izolare, războiul unuia împotriva celorlalţi, nu sunt cu putinţă! Noua viaţă oferită de Hristos şi transmisă nouă prin Biserică este, mai întâi de toate, o viaţă a reconcilierii, a «întâlnirii întru una a celor care au fost dispersaţi», restaurarea iubirii distruse prin păcat, pentru a constata chiar întoarcerea noastră la Dumnezeu şi împăcarea noastră cu El, dacă în sinea noastră nu ne întoarcem către acea unică şi nouă poruncă a iubirii desăvârşite! Oricum, rugăciunea pentru cei răposaţi este o expresie esenţială a Bisericii ca iubire necondiţionată! Cerem lui Dumnezeu să pomenească pe toţi cei pe care îi pomenim noi, iar noi îi pomenim pentru că îi iubim, în rugăciunea pentru ei, îi întâlnim în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, depăşeşte moartea, cea din urmă victorie a despărţirii şi a urii din viaţa pământească! În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi, pentru că toţi trăiesc în El., Care este această Viaţă şi lumina omului! Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe toţi cei care sunt în El şi iubindu-i pe cei care sunt în El, Îl iubim pe Hristos, pentru că aceasta este legea Bisericii şi raţiunea clară pentru care ea se roagă pentru cei morţi! Desigur, e adevărat că dragostea noastră în Hristos îi ţine vii, pentru că îi ţine «în Hristos», iar, în felul acesta vedem, cât de grav greşesc acei creştini occidentali care, fie reduc rugăciunea pentru răposaţi la o doctrină juridică despre «merite» şi «recompense», fie că, pur şi simplu, o refuză, ca fiind fără rost! Să ne fie clar, marea Priveghere pentru cei răposaţi, din Sâmbăta lăsatului sec de carne, slujeşte ca model pentru toate celelalte pomeniri ale morţilor şi este repetată în a doua, a treia şi a patra săptămână din Post, pentru că Dumnezeu ne atrage atenţia că în ziua Înfricoşatei Judecăţi, cei care nu au trăit după Evanghelie şi nu au fost cu adevărat ucenicii Lui, nu-i va recunoaşte ca fiind ai Săi!

,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”!
Ca să revenim la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, temele acestei Duminici au fost îndeajuns dezvoltate în partea referitoare la eshatologia Triodului, aşa că aici nu mai trebuie să revenim asupra lor , ci doar să amintim câteva elemente, pentru ca gândul la moarte să fie creştinesc, depăşind filosofia păgână cea rămasă închistată în limitele eului care trebuie să fie legat de gândul la Judecata de Apoi şi la supunerea finală a tuturor lucrurilor puterii lui Dumnezeu. Perspectiva prezentării în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, care-l va analiza pe om după toată rigoarea şi adevărul, fiind pentru credincios prilejul de a aprecia cât de mult s-a îndepărtat de viaţa după adevăr, al cărei criteriu e consemnat în Evanghelie. Iar Judecata vestită cu prilejul acestei Duminici, îi va apărea cu atât mai înfricoşătoare omului supus păcatului, cu cât o simte mai aproape. De aceea, imnografii insistă îndeosebi asupra descrierilor precise şi detaliate ale Judecăţii, asupra arătării înfricoşate a lui Hristos, a răsunetului trâmbiţei de pe urmă, a deschiderii mormintelor, a cărţilor deschise şi a vădirii faptelor ascunse ale fiecăruia, asupra strigătelor de spaimă ale celor osândiţi şi a suferinţelor lor în iad. Evident, că această insistenţă nu e călăuzită de o plăcere facilă şi chiar maladivă, ca o preocupare strict pedagogică, pentru a trezi frica şi căinţa credincioşilor, detaliile acestea îngăduindu-ne să actualizăm aici şi acum Judecata de Apoi. Ca şi la toate celelalte prăznuiri ale anului liturgic, nici aceasta nu este o simplă aducere-aminte pioasă, pentru că ea face efectiv prezentă şi actuală o rememorare pentru cei ce au trecut de la timpul profan la timpul liturgic prin care cronologia timpului istoric e răsturnată în favoarea unei ordini calitative şi teologice! Funcţia esenţială a eshatologiei e de a ne face să vedem în ziua de faţă ajunul judecăţii şi apropierea sfârşitului, deoarece, fiecare clipă e un prilej de pocăinţă mai înainte de sfârşit şi, prin urmare, e virtual purtătoare a veşniciei. Fiind totodată un rezumat al timpului şi putând fi ca atare asimilat unei singure zile! Postul Mare reprezintă tocmai această vreme a purificării sufletului şi a trupului, acest moment favorabil pentru căinţă ce precedă numaidecât momentul sfârşitului unei vieţi trecătoare! De la Duminica Lăsatului sec de came şi până în Săptămâna Mare, sfârşitul şi Judecata vor trebui anticipate prin pocăinţă şi lacrimi, pentru a ne pregăti prin fapte o pledoarie adecvată şi a ni-L face milostiv pe Dumnezeu, când va veni adevăratul ceas al Marii Judecăţi! În ceruri, nimic nu te va putea ajuta, Judecător fiind Dumnezeu: nici învăţătura, nici meşteşugul, nici mărirea, nici prieteşugul; fără numai puterea ta cea din fapte! Ca să concluzionăm, putem spune că tot iubirea constituie tema Duminicii Lăsatului sec de carne, iar, Pericopa Evanghelică a acestei zile este parabola înfricoşatei Judecăţi (Matei 25, 31-46), care va fi criteriul judecăţii Sale, când Hristos va veni să ne judece! Răspunsul pe care-l dă parabola este:numai dragostea, nu doar ca o preocupare umanitară pentru dreptatea abstractă, ci concretă şi personală pentru persoana umană, orice persoană umană pe care Dumnezeu mă face să o întâlnesc în viaţa mea! Această distincţie este importantă, deoarece astăzi din ce în ce mai mulţi creştini tind să identifice dragostea creştină cu preocupările politice, economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mutând centrul de greutate de la persoana unică şi de la destinul ei unic, la entităţi anonime, cum ar fi «clasă», «rasă», «minoritate» ş.a.m.d. Desigur, nu spunem că aceste preocupări sunt greşite, deoarece, în drumurile vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti, profesionale etc., creştinii sunt chemaţi să facă tot ceea ce pot şi ştiu mai bine pentru o societate dreaptă, egală şi, în general, mai umană, dar, toate acestea, fiţi siguri, pleacă din creştinism şi pot fi inspirate de dragostea creştină. Astfel, dragostea creştină este participarea la acea divină cunoaştere şi darul acelei iubiri divine, fiindcă, nu există dragoste impersonală, deoarece dragostea este descoperirea minunată a persoanei în omul de lângă noi, a personalului şi unicului în comun şi în general, chiar descoperirea a ceea ce este atrăgător, a ceea ce este de la Dumnezeu, în fiecare om. În această privinţă, dragostea creştină este câteodată opusul «activismului social», cu care se identifică adesea creştinismul astăzi. Pentru un «activist social», obiectul dragostei nu este persoana, ci omul, o unitate abstractă a unei Ia fel de abstracte umanităţi, însă, omul este demn de a fi iubit pentru că este persoană. Acolo, persoana este redusă la individ; acesta este văzut numai ca persoană de sine stătătoare! Activistul social nu are nici un interes pentru persoană, pe care o sacrifică uşor pentru interesul comun! Să fie clar, creştinismul poate să pară mai degrabă sceptic în ceea ce priveşte acea abstractă umanitate, pe când activismul social este întotdeauna epatant, acţionează în numele justiţiei, al ordinii, al fericirii ce trebuie să vină şi să fie atinsă. Creştinismul se ocupă mai puţin de această problematică ce ţine de perspectivă, dimpotrivă, pune tot accentul pe singurul scop decisiv al iubirii aproapelui! Prin urmare, dragostea creştină este ceva diferit, iar această diferenţă trebuie înţeleasă şi menţionată, pentru ca Biserica să-şi păstreze unica sa misiune şi să nu devină o «agenţie socială» sau o «societate caritabilă», mai ales că dragostea creştină este «posibilitatea imposibilă» de a-L vedea pe Hristos în cel de lângă mine, oricine este el, pe care Dumnezeu a hotărât să îl aducă în viaţa mea, fie doar pentru câteva momente, nu ca o ocazie pentru o faptă bună, nici ca pe un exerciţiu de filantropie, ci ca pe începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeul Care ne atrage atenţia că în ziua Înfricoşatei Judecăţi, cei care nu au trăit după Evanghelie şi nu au fost cu adevărat ucenicii Lui, nu-i va recunoaşte ca fiind ai Săi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here