În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei: 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; glas 1, voscr 1(Începutul Triodului), în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta şi Dumnezeiasca Biserică ne invită la înmlădierea sufletului cu o frumoasă alcătuire liturgică din rânduiala Utreniei, care ne cheamă stăruitor la pocăinţă şi în acelaşi timp anticipează începutul unei noi perioade din cursul anului bisericesc, a Triodului, ce cuprinde zece săptămâni, asemănătoare cu o «scară»pe care urcăm, treaptă cu treaptă, spre Sfintele Paşti. Poate că Iar treptele «scării» sunt prefigurate, mai ales de cele zece duminici care marchează, de fapt, începutul săptămânilor: patru pregătitoare, cea a Vameşului şi Fariseului, din Duminica a 33-a după Rusalii, a Fiului Risipitor, a Izgonirii lui Adam din Rai şi a Înfricoşatei Judecăţi, ca să urmeze cele şase săptămâni ale Postului Mare, a Ortodoxiei, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfintului Ioan Scărarul, a Cuvioasei Maria Egipteanca şi a Floriilor. Deci, creştinul, care nu trebuie să lipsească de la nici o Sfântă Liturghie, are privilegiul să urce duhovniceşte şi în această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi, căci, se ştie, o rupere a unui fir oarecare din viaţa liturgică presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui fără noduri şi fără sincope în credinţă, entru ca noi să înţelegem că Dumnezeu ne arată că starea de păcate, de care ne putem izbăvi, seamănă cu îndreptarea spre pocăinţă a vameşului care s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul!
,,Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş”!
Aşadar, pe prima treaptă a «scării» Triodului, în Duminica recunoscută îndeobşte sub numele de «a Vameşului şi a Fariseului», putem să înţelegem şi cum s-au rugat fiecare în parte: fariseul cu mândrie şi cu aroganţă, pentru că, de fapt, el nu s-a rugat, ci s-a lăudat, iar vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi mai ales, cu discreţie s-a îndreptat spre mântuire. Prin urmare, să vedem una dintre cele mai scurte parabole de cinci versete.care spune că: «Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă¬tosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa» (Luca 18, 10-14) şi să mai reţinem faptul că Mântuitorul a spus această parabolă «unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii», după care Domnul Şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră, un comentariu oarecum surprinzător, pentru că nu-l îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea numai fapte bune. Nu era un păcătos, ci, dimpotrivă. Şi totuşi Iisus Domnul explică: „Vă spun însă că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”! Aşadar, îl îndreptăţeşte pe vameşul care stătea la uşă şi care spunea că este un păcătos şi care era cu adevărat un păcătos. Dar, Mântuitorul nu întârzie să dea o sentinţă dintre acelea menite să rămână memorabile, ridicată la rangul de principiu, când spune: „Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). Deci, avem înaintea ochior minţii o parabolă care nu are prea multă nevoie de comentarii din partea noastră, ca să putem trage din ea toată învăţătura, dar, totuşi, câteva lucruri ar mai fi de spus în legătură cu ea şi chiar am avea nevoie să lămurim, cine erau fariseii şi cine erau vameşii, pentru că despre unii şi despre ceilalţi avem suficiente informaţii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura teologică! Şi chiar dacă despre vameşi mai ştim că erau un fel de perceptori financiari care strângeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri, aşa cum ştim despre Zaheu, în schimb, fariseii erau o grupare respectabilă de cetăţeni şi de credincioşi, iar, alături de farisei sunt pomeniţi adeseori în Sfintele Evanghelii şi saducheii. Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele Scripturii. Cu emfază, ei se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă şi-şi făceau rugăciunile, ba, chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, să-i vadă toată lumea, cum că ei îşi fac rugăciunile la timpurile potrivite. De altfel cuvântul fariseu înseamnă ales, pus deoparte, aparte de ceilalţi, altfel decât ceilalţi, vrând să se înţeleagă prin aceasta că fariseul era un om deosebit, un om bun, un credincios practicant, deci, noţiunea de fariseu era, pe vremea aceea, una pozitivă. Abia, după aceea, a ajuns să însemne exact contrariul a ceea ce spunea cuvântul şi în loc de ales, bun în faţa lui Dumnezeu, cuvântul fariseu a ajuns ca să însemneze făţarnic, adică om care una gândeşte şi alta face, deci, una face la vedere, alta în ascuns, fiindcă respectă ritualul, dar rămâne cu inima de piatră cu toate că fariseii se pretindeau încă a fi categoria oamenilor pioşi. Ceilalţi, saducheii, erau gruparea aristocraţiei iudaice, mai ales a aristocraţiei sacerdotale, aceia care-şi luau numele de la Ţadoc, cel care fusese mare preot pe vremea regelui David. În Sfintele Evanghelii, alături de farisei şi saduchei, apar deseori şi cărturarii, adică învăţaţii iudeilor care se ridicau mai ales din rândurile fariseilor şi care puneau mare accent pe studiul Legii. Mai erau şi alte câteva grupări religioase iudaice, de pildă zeloţii, dar aceştia erau mai mult un partid politic, fiindcă vroiau să se dezrobească de stăpânirea romană. Apoi, mai erau apoi esenienii, un fel de ordin călugăresc, care trăiau în comunităţi, undeva pe malul Mării Moarte. E bines ă vedem, de ce zice Mântuitorul, că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul, iar, dacă analizăm felul rugăciunilor celor doi din parabolă, vedem că fariseul venise în faţa lui Dumnezeu ca să se laude: «Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi…, nu sunt ca vameşul acesta», deci, se laudă că toate le face după cum scrie Legea şi se prezintă cu mândrie în faţa lui Dumnezeu, Care ne arată că starea de păcate, de care ne putem izbăvi, seamănă cu îndreptarea spre pocăinţă a vameşului care s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul!
,,Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”!
Dar, greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu ceilalţi: «Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta», prin urmare, în loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi şi se socotea pe el deasupra, fără a veni cu inima smerită! Comparându-se, mai făcea încă o greşeală, când îi judeca pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga în acelaşi timp cu dânsul, pe vameş, în schimb, apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia, deci, se lua pe el drept unitate de măsură, ca şi cum el ar fi fost judecătorul, ştiind să aprecieze ce e bine şi ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Dar, noi ştim că aceasta o poate face numai Dumnezeu, Care le ştie şi pe cele nevăzute, care cunoaşte şi intenţiile şi circumstanţele faptelor omeneşti. Mândria, fraţi creştini, nu-I place lui Dumnezeu, dimpotrivă, Îi place smerenia, chiar dacă vine din partea unui păcătos care se pocăieşte. Un păcătos care se pocăieşte este mai presus înaintea Lui Dumnezeu, decât un drept care se mândreşte. Căci, fariseul era cu adevărat drept, iar vameşul era cu adevărat păcătos, iar, concluzia pe care trebuie să o tragem este aceea că în faţa lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre! Desigur, se înţelege că şi cu faptele noastre bune, mai ales, dar trebuie să ne prezentăm îndeosebi cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru faptele noastre bune. Dacă, fapta noastră bună ne strică sufletul, în zadar spunem că e bună, iar, dacă ne mândrim cu ea şi atunci degeaba e bună. Noi, trebuie să ştim că Dumnezeu nu are nevoie de fapta noastră bună, de fapte în sine, ci, importantă este inima cu care facem faptele, iar, de fapte bune avem nevoie, noi şi aproapele nostru. Important este modul cum se reflectă faptele bune în relaţiile noastre cu aproapele, căci, pe Dumnezeu nu-L interesează doar să respectăm preceptele de dragul preceptelor, ci, Dumnezeu vrea să le respectăm pentru ca să creeze relaţii bune între noi, oamenii de pe pământ, mai ales în vremuri din acestea fără încredere, pentru că Dumnezeu ne arată că starea de păcate, de care ne putem izbăvi, seamănă cu îndreptarea spre pocăinţă a vameşului care s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
