Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne arată că puterea credinţei smerite, născută din dragoste, dar şi a dragostei născută din puterea credinţei smerite, îi poate tămădui pe cei pe care-i iubim!

1414

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În Duminica a 4-a după Rusalii ; Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne prilejuieşte revelaţia unei vindecări miraculoase prin care Mântuitorul Iisus Hristos ne ajută să pătrundem înţelesul mântuitor al Marii Vindecări, făcând o legătură cu viaţa noastră din acest atât de zbuciumat sfert de prim secol al celui de-al treilea mileniu creştin! E necesar să constatăm cu acest prilej că Mântuitorul nostru, n-a făcut vindecări numai pentru bolnavii din sânul poporului Israel, ci şi din rândul altor neamuri, aşa cum este cazul slujitorului sutaşului roman. Iar, toate aceste fapte, alături de altele din Noul Testament, ne arată universalitatea mântuirii, pentru că nu doar poporul ales a fost chemat spre dobândirea împărăţiei cerurilor, ci, toate neamurile, aşa cum se înţelege şi din cuvintele Domnului din cadrul Pericopei Evanghelice prin care se arată că: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor”, iar, pe vremea propovăduirii Mântuitorului, Ţara Sfântă era condusă de regi locali supuşi în totalitate Împăratului de la Roma, care rânduise şi prezenţă militară spre a înăbuşi orice tentativă de eliberare, ceea ce explică existenţa unui sutaş (comandant peste 100 de ostaşi) în Capernaum, unde are loc minunea săvârşită! De altfel, Mântuitorul vedea zi de zi, desigur, situaţia umilitoare la care conaţionalii Săi după trup erau supuşi de jugul stăpânirii romane, cunoscând prea bine şi aşteptarea arzătoare a iudeilor în legătură cu venirea unui eliberator atât de mult aşteptat! În fine, sutaşul roman era păgân, se închina la idoli, nu-L avea pe Dumnezeul cel adevărat, dar, între păgâni, ca şi în ziua de astăzi, el era un om bun, pentru că îi ajutase pe evreii din Capernaum ca să-şi construiască biserică, sinagogă, iar, dacă exista atunci Templul la Ierusalim, în fiecare localitate exista o sinagogă, adică, o încăpere, o clădire deosebită, unde evreii aduceau rugăciuni lui Dumnezeu. Deci, sutaşul îi ajutase să facă această sinagogă. Ca urmare, spre deosebire de aproape toţi romanii, acest sutaş era plăcut poporului şi având această trecere în faţa iudeilor, când sluga lui, ordonanţa lui, s-a îmbolnăvit, a fost sfătuit să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos şi să-I ceară vindecarea acesteia, ca o dovadă certă că Dumnezeu ne arată că puterea credinţei smerite, născută din dragoste, dar şi a dragostei născută din puterea credinţei smerite, îi poate tămădui pe cei pe care-i iubim!

«Doamne, zi numai cu cuvântul şi sluga mea se va face sănătoasă»!
Aşadar, în Duminica a 4-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne prezintă chipul parcă luminat de credinţă al unui sutaş din cetatea Capernaum, cel care avea o slugă bolnavă, ce suferea «chinuindu-se cumplit» (Mt. 8, 6), iar, sutaşul, cuprins de milă şi compasiune îndurătoare, a vegheat lângă patul acestui suferind şi probabil a chemat un medic să-l consulte şi să-l trateze, dar, văzând că boala persistă, ostaşul roman a cerut ajutorul Mântuitorului Hristos, Cel Care vindeca toată boala şi neputinţa în popor. Rugăciunea sutaşului, făcută cu adâncă smerenie şi credinţă, a fost ascultată de către Domnul Hristos, iar, Evanghelia ne spune că «s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela» (Mt. 8, 13), ca o dovadă că prin rugăciune, putem vorbi direct cu Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, Cel Care este întotdeauna gata să ne răspundă şi să ne ajute la nevoile noastre. În Predica de pe munte Iisus Hristos va spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; şi celui ce bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!” (Mt. 7, 7-11), ceea ce înseamnă că El nu S-a schimbat şi încă aude rugăciunile noastre, pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă, fiecăruia dintre noi! Poate că, răspunzându-ne rugăciunilor, Mântuitorul Hristos nu ne dă totdeauna ceea ce vrem, pentru că, fără să ne dăm seama, cerem lucruri care n-ar fi bune pentru noi, însă, El ne răspunde rugăciunilor noastre în maniera Sa proprie, înţeleaptă, dându-ne ceea ce ştie că va fi pentru noi cel mai bine! Starea sufletească a credinciosului în rugăciune este de încredere, de împotrivire la chemările josnice, de mobilizare şi de îndreptare a energiei noastre spre Dumnezeu, de încadrare a voinţei proprii în Voinţa Lui Dumnezeu! Ca să revenim, iată, sutaşul din Evanghelie avea dragoste pentru slugă, îşi iubea sluga, iar, dacă noi nu mai suntem în vremea cu slugi,ci, suntem semeni, înseamnă că el ne îndeamnă să avem iubire pentru semenii noştri şi că ne putem asemăna cu el. Sutaşul a avut nădejdea că sluga lui, rău bolnavă, se va vindeca, dar, a avut şi dragoste şi a pus cuvânt pentru ea. A avut această credinţă smerită! Dar, cea mai mare dintre calităţi este aceasta: că era smerit. Pentru că zice: «Doamne, zi numai cu cuvântul şi sluga mea se va face sănătoasă. Şi eu sunt şef şi dacă-i zic unuia să se ducă, se duce; şi dacă-i zic să vină, bine», iar, faţă de aceste vorbe, Mântuitorul Hristos exclamă: „Nici în Israel – adică în poporul ales al lui Dumnezeu – n-am întâlnit atâta credinţă”. Atâta credinţă a întâlnit în inima acestui păgân, acestui sutaş, încât de faţă cu tot poporul, Mântuitorul Hristos apreciază credinţa sinceră a sutaşului şi iubirea faţă de aproapele, dar, ne mai spune că locurile noastre la masa lui Dumnezeu le vor lua alţii, care au sinceritate, dragoste, nădejde şi credinţă, iar, Mântuitorul Iisus Hristos mai face un comentariu: „Adevărat grăiesc vouă că vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu”! Poate că sunt necesare o serie de precizări legate de faptul că Mântuitorul a vindecat şi pe cei de alte neamuri şi a avut o atitudine pedagogică divină faţă de ocupantul roman, ceea ce ne ajută acum să înţelegem mai bine tema pe care ne-am propus s-o aducem în atenţie: prevestirea mântuirii prin vindecările săvârşite, mântuire numită de noi marea vindecare. E posibil ca, mai apropiat de gândul nostru să fie actul mântuirii ca o vindecare a bolilor păcatului, o revenire la „starea cea dintâi, adică la sănătatea trupească şi sufletească pe care Adam a avut-o înainte de cădere, deci, cu alte cuvinte, o revenire la normalitate. Chiar dacă păcatele sunt, desigur, nenumărate, ca şi bolile (de altfel între păcat şi boală există o legătură directă, ca între cauză şi efect), însă, toate intră sub numele general de păcat al anormalităţii sau al evadării din ceea ce înseamnă normalitate, mai ales că anormalitatea şi-a făcut loc tot mai accentuat şi în societatea noastră, sub felurite forme. Asupra ei se cuvine să ne concentrăm atenţia, evident, cu scopul de a o elimina, desigur sub aspectele ce ţin de puterea omenească şi de o anumită decizie politicianistă care este mereu subordonată intereselor mercantile, deoarece clasa politică nu va realiza niciodată faptul că Dumnezeu ne arată că puterea credinţei smerite, născută din dragoste, dar şi a dragostei născută din puterea credinţei smerite, îi poate tămădui pe cei pe care-i iubim!

«Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele» (Mt. 8, 8)
Pentru a concluziona, să spunem că la fel ca în alte ocazii, vindecarea miraculoasă săvârşită de către Domnul este legată direct de credinţa solicitantului şi probabil şi a beneficiarului deşi, despre acela nu ni se spune nimic. Oricum, Iisus se întrista mult pentru cei care voiau semne şi minuni ca să creadă, ca şi pentru poporul care, nu de puţine ori, dorea să fie prezent la minunile lui Iisus, doar pentru a-şi satisface dorinţa de a ieşi în faţă, cum se spune! Pe de altă parte, Domnul S-a bucurat foarte mult de marea credinţă a unora care credeau că El are putere să facă orice, doar cu cuvântul, cum este şi cazul acestui sutaş roman! De fapt, nici o altă calitate a omului nu a fost şi nu este apreciată şi lăudată de către Bunul Dumnezeu, aşa cum este credinţa! Din context rezultă că sutaşul avea o credinţă vie şi lucrătoare, deci, credinţa iudeilor la care aderase şi care era secondată şi de smerenie ca şi de preocuparea de a şti cât mai multe despre credinţa sa după cum rezultă din răspunsul dat lui Iisus: «Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele» (Mt. 8, 8). Sutaşul ştia bine că iudeilor nu le era permis să se amestece cu păgânii, iar el, care provenea dintre prozeliţi ştia că L-ar fi pus pe Iisus într-o situaţie jenantă faţă de iudei, dacă L-ar fi poftit în casa Lui (cf. Fapte 10), iar, în acest fel, centurionul, adică cel care avea sub comanda sa 100 de soldaţi, cu toate că nu era iudeu din naştere, se temea de Dumnezeu! Iisus Hristos vede că în viitoarea Sa împărăţie vor accede mai puţin cei pentru care a venit, dar în schimb, se vor converti celelalte neamuri de pe pământ, cum a şi început din momentul Cincizecimii şi se va continua până la sfârşitul veacurilor. Dintre cei care vor crede, vor petrece în comuniune cu marii eroi ai credinţei din poporul evreu, iar descendenţii acelor bărbaţi, adică ai patriarhilor, vor fi aruncaţi în întunericul din afara împărăţiei unde vor plânge veşnic scrâşnind din dinţi de necaz că nu s-au învrednicit şi ei de a fi în comuniune cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob din care declarau cu mândrie că descind după trup! Aşadar, din Evanghelia acestei a 4-a Duminici după Rusalii reţinem şi faptul că acei plăcuţi lui Dumnezeu nu se află întotdeauna numai în tabăra noastră şi nici nu sunt doar cei care mărturisesc aceeaşi credinţă ca a noastră, iar, nefiind iudeu, sutaşul avea anumite virtuţi care l-au făcut foarte drag lui Dumnezeu! Dar, mai presus de toate avea o credinţă lucrătoare, un lucru despre care au mărturisit chiar bătrânii iudeilor lui Iisus prin cuvintele: «Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga» (Luca 7, 4-5). Prin trei mari virtuţi sutaşul a obţinut preţiosul dar al rugăciunii şi anume: credinţa în puterea cuvântului lui Iisus, iubirea faţă de aproapele, concretizată prin acte de milostenie, întrucât a susţinut financiar sinagoga iudeilor şi, nu în ultimul rând, acea smerenie mărturisită public: «Nu sunt vrednic să intri în casa mea», iar, omul era convins că dacă lui, care reprezenta puterea trecătoare a Romei, soldaţii îi recunosc autoritatea ca pe ceva de necontestat, pentru iudeii de atunci, dar şi pentru noi, credincioşii cei de azi, să înţelegem că la auzul acestor cuvinte, Iisus s-a întors către mulţimea care-L urma şi a zis: „Adevărat vă spun că nici în poporul Israel nu am aflat o credinţă atât de mare”, tocmai ca o confirmare a faptului că Dumnezeu ne arată că puterea credinţei smerite, născută din dragoste, dar şi a dragostei născută din puterea credinţei smerite, îi poate tămădui pe cei pe care-i iubim!
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here