În Duminica a 7-a după Paşti (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic); Ap. Fapte 20, 16-18; 28-36; Ev. Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus); glas 6, voscr.10, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română putem desluşi la citirea Sfintei Evanghelii faptul că între sărbătoarea împărătească de joi, a «Înălțării Domnului» şi «Pogorârea Duhului Sfânt» se face referire la un Sinod Ecumenic, primul, desfășurat în anul 325 la Niceea. Să amintim şi faptul că acest cuvânt «sinod» înseamnă adunare sau împreună-adunare, cuvântul «ecumenic» fiind termenul prin care se definește «întreaga lume locuită», desigur la acel timp și de către acei oameni creștini. Principala «erezie» sau abatere pe care Părinții strânși la Niceea au dezbătut-o cu ardoare aparținea unui preot numit Arie (cca. 250-336), de unde şi numele ereziei care a fost numită «arianism», prin care se arăta în mod eronat că Mântuitorul Iisus Hristos nu este Dumnezeu întrupat şi în acest fel se preconiza că Maica Domnului nu este Născătoare de Dumnezeu («Theotokos»). Domnul şi Dumnezeu nostru Iisus Hristos era redus la un simplu «lider» charismatic, fără urmă de dumnezeire, un om cu totul deosebit, însă, doar un simplu om sau o creatură a lui Dumnezeu. Împotriva acestei «erezii» s-au ridicat Sfinţii Părinți ai Bisericii din vremea respectivă, mai ales Sfântul Atanasie cel Mare, ucenic al Sfântului Antonie, care a scris o lucrare despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceeaşi atitudine de combatere a ereziei arianismului a avut-o şi Grigorie de Nazianz, de exemplu, după care arianismul este condamnat, Arie ereticul ajungând să moară de o boală cumplită, dar, menținându-și, în particular, frământata sa îndoială devenită erezie. S-a ajuns la concluzia că numai sub acoperământul Sfântului Duh mintea omului se umple de înțelepciune și devine viață veşnică, şi numai luminaţi de Duhul Sfânt Părinții Sinodului I Ecumenic din anul 325, aşa cum consemnează documentele vremii, între ei aflându-se Sfântul Spiridon al Trimitundei și Sfântul Nicolae, Sinodul fiind convocat de către Împăratul Constantin cel Mare, au demonstrat că au puterea de a se opune unei neghiobii ridicate la rang de dogmă religioasă! În sinodalitatea luminată prin Duhul Sfânt se aminteşte, astfel, despre capacitatea Bisericii de a invoca în permanență la timpul prezent lucrarea Duhului Sfânt şi de a găsi în Duhul Sfânt soluția legată de aflarea Adevărului care este Însuşi Dumnezeu! De altfel, după cum Domnul Iisus Hristos le spune Ucenicilor Săi la vremea începutului Patimilor Sale celei mântuitoare: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17), prin acest lucru înţelegem şi mai bine că în Evanghelia Duminicii acesteia, vom avea prilejul să aflăm ceva despre modul în care numai rămânerea în sinodalitatea gândirii, în ascultare de Duhul Sfânt se păstrează nealterată Biserica, în acest fel arătându-ne cât de important este să trăim în adevărul credinței, fără nici un compromis făcut părelnicelor noastre opinii subiective! Să mai amintim un verset care dă o conotație nouă gândirii noastre despre prăznuire, când Însuşi Domnul Iisus Hristos ne spune în rugăciunea Sa: „Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17,13), fiindcă această bucurie deplină o căutăm prin asumarea comuniunii de credinţă şi prin învățarea în Duhul Sfânt a adevărului, asumând Scriptura în numele Celui Care ne este Bucuria şi izvorul vieţii! Pentru că suntem ai Bisericii doar atâta timp cât trăim în logica aceasta a recepționării depline a înfrăţirii în Adevăr şi a desăvârșirii în Har, pentru că orice fel de lucrare personală, în Taina Bisericii devine cu adevărat a Bisericii, atunci, crești în înțelegerea interioară a darurilor prin care se împlinește faptul că numai Bunul Dumnezeu ne arată că în această viaţă, noi aparținem încă acestei lumi, doar Fiul Iisus Hristos Şi-a depășit condiția Sa, Înălțându-Se la cer ca să stea de-a drepta Tatălui!
„Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”!
Aşadar, dacă ieri am sărbătorit «Înălțarea Domnului» şi «Ziua Eroilor», iar în Duminica a 7-a după Paşti, vom sărbători «Pogorârea Duhului Sfânt» sau «Cincizecimea», sărbătoare care în limba română se mai cheamă și «Rusalii», între aceste două mari sărbători, Biserica ne dăruieşte Sfânta Liturghie a unei Duminici care este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. Poate că e bine să spunem că sinoadele ecumenice, în total în număr de șapte, au fost soboarele la care au participat toți episcopii și apropiații lor colaboratori din toată creștinătatea primului mileniu creştin, iar, în felul acesta, vorbim despre un sobor al Bisericii universale, pentru că aceste sinoade s-au întrunit numai în situaţii de foarte mare importanţă pentru viața și buna-orânduire a Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos. În primele trei secole după Hristos creștinii au trăit sub prigoana împăraților romani şi de multe ori s-au rugat pe sub pământ, prin catacombe și prin peșteri, pe furiș, în casele lor fiind mereu terorizaţi! Atunci a dat Biserica foarte, mulţi martiri şi mucenici, însă, cu venirea la conducerea Imperiului a Împăratului Constantin cel Mare, pe care noi îl cinstim ca sfânt, împreună cu maica sa, Elena, acesta, prin Edictul de la Milan, din anul 313, a dat libertate creștinilor ca să se roage la lumina zilei, în văzul și auzul tuturor, fără nici un fel de prigoană din partea autorităților statului, iar, în felul acesta, creștinii au ieșit la lumină, au început să-și construiască biserici și să se roage public. Pentru că mai întotdeauna diavolul necurat lucrează pe ascuns, iar, dacă a încetat persecuția din exterior, a început persecuția din interiorul slujitorilor bisericii și s-au ivit ereziile, adică, abaterile de la dreapta credință, care la urmă se constituiau în secte care contestau adevărurile fundamentale de credință ale creștinătății. În felul acesta s-a ivit, la începutul secolului al 4-lea un preot din cetatea Alexandriei, care era, de altfel, foarte ascultat şi care a început să spună că Domnul nostru Iisus Hristos nu este de aceeaşi Ființă și egal cu Tatăl, că nu este fără de început, că a fost un timp în care El nu exista și că Tatăl L-a creat în timp, ca pe o făptură omenească oarecare, ceea ce afecta substanţial credința deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi și, deci, a deoființimii Fiului cu Tatăl, iar, în felul acesta s-a produs o mare tulburare în toată creștinătatea! Ca urmare, înțeleptul împărat Sfântul Constantin cel Mare a convocat Primul Sinod Ecumenic desfăşurt în cetatea Niceea, aproape de Constantinopol, pe țărmul asiatic al Capitalei Imperiului, în anul 325. Lucrările Sinodului au fost deschise chiar de către Împăratul Constantin, care, spre a sublinia unitatea creștinilor din Imperiu, atât cel de Răsărit, cât şi cel de Apus, și-a ținut cuvântarea în latină și în greacă, tocmai ca să demonstreze că, deși sunt două limbi diferite și două zone diferite ale continentului european, cu toate acestea, Biserica este, și trebuie să rămână, una şi nedespărţită! A fost semnalul pe care Sfântul Constantin cel Mare l-a dat pentru menținerea unității Bisericii și, de aceea, a și convocat Sinodul, pentru ca toți episcopii din lume să hotărască în deplină cunoştinţă şi asumare, care este dreapta credință și toți să se orienteze după această formulă comunitară, pentru că numai Dumnezeu ne arată întotdeauna că în această viaţă, noi aparținem încă acestei lumi, doar Fiul Său, Domnul Iisus Hristos Şi-a depășit condiția Sa, Înălțându-Se la cer ca să stea de-a drepta Tatălui!
,,Părinte, a venit ceasul! Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei”!
Merită să adăugăm faptul că la Sinodul de la Niceea au participat 318 episcopi, precum și slujitorii lor cei mai apropiați. Se ştie că a participat, printre alții, Sfântul Ier. Nicolae și, de asemenea, a participat Patriarhul Alexandriei, Antonie cel Mare, care l-a luat cu sine și pe tânărul, dar învățatul, diacon Atanasie, cel care va deveni el însuși mai târziu Atanasie cel Mare şi Patriarh al Alexandriei și care a avut o contribuție esențială în lucrările Sinodului ce a durat câteva luni. Toată problematica era legată de restabilirea învățăturii, şi atunci, după îndelungate discuții și rugăciuni către Duhul Sfânt, care să-i asiste și care să le lumineze mintea, au formulat primele opt «articole» din cele douăsprezece ale Simbolului de Credință, pe care noi îl numim «Crezul» și pe care îl rostim în biserică la fiecare Sfântă Litughie, cu menţiunea că celelalte patru articole au fost formulate mai târziu, la cel de-al 2-lea Sinod Ecumenic ținut la Constantinopol în anul 381, la un interval de aproape șaizeci de ani. Se precizăm că primele opt articole ale Simbolului de Credinţă, formulate de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea se referă la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, iar, celelalte patru se referă la Dumnezeu-Duhul Sfânt, la Biserică, la învierea morților și la Împărăția ce va să vină, la Împărăția de veci. Acestea toate la un loc alcătuiesc Simbolul niceo-constantinopolitan și constituie temelia credinței noastre dreptmăritoare! E bine să precizăm că noi, ortodocșii, suntem singura Biserică din lume care păstrăm acest Simbol niceo-constantinopolitan în toată litera și cu tot spiritul său, așa cum a fost formulat de către Sfinții Părinți în cele două sinoade ecumenice, fără nici măcar un adaos și fără nici o știrbire a conţinutului său! Aceasta se cheamă dreapta credință, deoarece, din păcate, la unii mai există şi o «credinţă virusată», am spune noi astăzi, iar, pe lângă cel binecredincios, mai există şi cel necredincios şi chiar cel rău-credincios care mărturisește doar o parte din adevărul Evangheliei, care îi convine de minune, dar nu și pe cealaltă parte, care nu-i convine! Însă, a nu spune întregul adevăr înseamnă, de fapt, a spune o minciună, pentru că Adevărul este unul singur și este integral, un întreg care nu poate fi divizat sau…divinizat! Cu siguranţă, principalul nostru izvor de credință este Sfânta Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, și avem credința pe care ne-a dat-o și Sf. Ap. Petru, că toată Scriptura este sub insuflarea Duhului Sfânt. Să nu considere cineva că Profeții Vechiului Testament sau Evangheliștii Noului Testament au primit o comandă fără cusur, că au stat cu toţi la o masă, cum stau spiritiștii și ascultă mesaje gata dictate de sus, pe care ei doar le consemnează în scris şi le absolutizează! Nu! Duhul Sfânt le-a insuflat Adevărul divin, iar textul a fost scris de către fiecare, potrivit temperamentului său, culturii sale, limbii sale și calităților sale de scriitor care întocmeşte textul respectiv! De bună seamă că fiecare Sfânt Evanghelist sau fiecare autor sacru și-a păstrat propria personalitate, pentru că Duhul Sfânt nu viciază și nu anulează personalitatea și libertatea de gândire a omului, ci, doar îl asistă, iluminându-l cu privire la ceea ce trebuie și cum trebuie să scrie! Aşadar, în loc de concluzie, să spunem că Duminica a 7-a după Paşti este cea a legăturii dintre «Înălțarea Domnului» şi «Pogorârea Duhului Sfânt», care ne arată în ce mod Domnul nostru Iisus Hristos mărturisește dinaintea Tatălui Ceresc despre noi, oamenii, iar, Dumnezeu ne arată că în această viaţă, noi aparținem încă acestei lumi, doar Fiul Iisus Hristos Şi-a depășit condiția Sa, Înălțându-Se la cer ca să stea de-a drepta Tatălui! HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
