Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu este izvorul nesecat al vieţii şi al sănătăţii, al milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice!

1033

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
În Duminica a 4-a după Sfintele Paşti (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda); Ap. Fapte 9, 32-42; Ev. Ioan 5, 1-15, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, din Sfânta Evanghelie rânduită a se citi, aflăm că în vechiul Ierusalim din vremea Mântuitorului se găsea un așezământ pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi; dar nu unul spitalicesc, ci unul al puterii Lui Dumnezeu, de fapt o «scăldătoare» sau un bazin cu apă, însă, din când în când, prin voia lui Dumnezeu, un Înger al Domnului venea și tulbura apa, iar din apă obișnuită devenea o apă tămăduitoare. Nu putem spune că era un izvor de apă vindecătoare pentru diferite boli, așa cum avem și noi în țara noastră, pentru că Sf. Evanghelist Ioan spune că, din când în când, la o vreme care nu se știa din timp, îngerul Domnului se cobora și tulbura apa. În acel moment, cel care reușea să intre primul în această apă mișcată de înger, se făcea sănătos, indiferent de suferința pe care o avea. Aşadar, să reținem faptul că îngerul Domnului făcea apa vindecătoare, numai din când în când și numai pentru unul singur, cel care se arunca primul în apă. Se mai arată că, printre mulțimea de bolnavi ce se afla aici, era și un bărbat care aștepta de 38 de ani ca să se vindece. Acesta era paralitic, nu putea să umble, iar Mântuitorul Iisus Hristos intră la un moment dat în această scăldătoare ce avea cinci izvoare, merge printre suferinzii care se aflau acolo și se oprește în fața acestui bărbat, căruia îi pune următoarea întrebare: „Vrei să te faci sănătos?”, iar bărbatul Îi răspunde: «Vreau, Doamne, cum să nu vreau… de aceea sunt aici. Dar am, totuși, o problemă. Sunt singur… nu am pe nimeni care să mă arunce în apă atunci când îngerul Domnului tulbură apa. Până să mă târăsc eu la marginea bazinului, altul mi-o ia înainte și se vindecă și pleacă acasă, iar eu rămân aici». Atunci, Domnul se uită la el și îi zice: ,,Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă”! În acel moment, omul acesta slăbănog și paralitic, a simțit picioarele însănătoșite, a simțit că se împlinește o minune, de aceea s-a ridicat, și-a luat patul pe care zăcea și aplecat. Un alt amănunt pe care îl mai aflăm din această Evanghelie este faptul că minunea aceasta cu vindecarea slăbănogului de la Vitezda s-a petrecut în zi de sâmbătă, iar evreii, după legea lor, nu aveau voie să facă niciun fel de lucrare și nici măcar să umble sau să călătorească şi să ducă o sarcină, o povară în spate. Cărturarii și preoții evrei îl mustră pe acest paralitic, atunci când îl văd că umblă cu patul pe care zăcuse atâta amar de vreme, mai ales că cel vindecat nu a știut să răspundă, cine l-a însănătoșit pentru că Iisus îndată ce l-a vindecat s-a strecurat printre mulțime și a plecat mai departe. Puțin mai târziu, Mântuitorul Iisus Hristos îl întâlnește la Templu pe fostul paralitic, unde venise ca să mulțumească lui Dumnezeu, și îi spune: ,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum, să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”! În acest fel, cel vindecat află și el că Iisus Hristos fusese cel care îl vindecase şi mărturisește solemn, în fața tuturor, că Mântuitorul Hristos a fost cel care l-a vindecat, depunând mărturie peste vremi și vremi, despre bunătatea nemărginită a Lui Dumnezeu, Care este izvorul nesecat al vieţii şi al sănătăţii, al milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice!

«Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?”»
Aşadar, vindecarea paraliticului s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului, lângă Poarta Oilor, la o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda sau «Casa milei», având cinci pridvoare (loan 5, 2). Se mai arată că scăldătoarea avea dimensiunile: 120 m x 60 m şi poate părea mare, dar încăpeau cinci pridvoare. Era ceva ca un puţ întins, de mică adâncime, iar o dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi tulbura apa, iar oricare dintre bolnavi reuşea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, indiferent ce boală ar fi avut, aşa încât în zilele acelea se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi: orbi, paralitici şi alţii, aşteptând ca să vină îngerul să tulbure apa. Ni se relatează că era şi acest paralitic pe care ni-l descrie Evanghelistul loan, poate nu pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare, când îngerul cobora şi tulbura apa! Unii aveau cu ei şi rude, care îl luau pe bolnav şi-l aruncau în apă, în timp ce acest paralitic era singur. Poate la început, câţiva se oferiseră să-l ducă la scăldătoare, să aştepte cu el până va veni marea clipă pentru a-l ajuta să ajungă primul în apă, şi o făceau cu mult zel, dar, încet, încet, au obosit, şi-au pierdut răbdarea şi l-au părăsit. Aşa sunt oamenii: compătimesc cu celălalt până când îi doare pe ei, dar când începe să-i doară, îi părăsesc, în afara cazului când există vreun alt interes. Şi în timp ce ceilalţi din jur îl vedeau pe acest paralitic luptându-se de ani de zile singur, nu s-a găsit nimeni să-l ajute! De acest paralitic, deci, care se lupta de atâţia ani ca să intre în apă, dar pe care-l părăsiseră toţi, doar de acesta S-a apropiat Hristos Domnul, Care văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa de multă vreme, l-a întrebat dacă vrea să fie sănătos, mai ales că paraliticul era, se pare, bolnav doar trupeşte, în timp ce sufleteşte era sănătos, şi atunci când Hristos l-a vindecat, s-a făcut sufleteşte şi mai sănătos! Vedem cu ochii sufletului nostru cât de atent era Hristos cu cuvintele Sale rostite cu dragoste, cu o compasiune care l-a făcut pe paralitic să-şi deschidă inima şi să-I spună durerea sufletului său: «Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până să merg eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 7), iar, dacă Hristos i-ar fi vorbit sec, rece, probabil că paraliticul ar fi putut iarăşi să spună acestui «Domn» necunoscut: «De ce-Ţi baţi joc de mine? Sunt paralitic de 38 de ani. Aici coboară un înger şi face bine un bolnav în fiecare an, iar tu, un simplu om, mă vei face bine? Şi asta doar cu un singur cuvânt?», dar, pentru că era smerit, a ascultat de cuvintele lui Hristos şi îndată omul s-a făcut sănătos (Ioan 5, 9). Iar Hristos, Care l-a vindecat, S-a făcut nevăzut din faţa lui (v. Ioan 5,13). Şi era multă lume acolo (v. Ioan 5, 9), mai ales că au rămas la scăldătoare bolnavii şi rudele lor care l-au văzut pe paralitic făcându-se bine, fiindcă numai Dumnezeu este izvorul nesecat al vieţii şi al sănătăţii, al milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice!

«După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: ,,Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”!»
Aşadar, era o zi de sâmbătă, iar fariseii, într-o astfel de zi, nu permiteau iudeilor să ridice nici o greutate. Dacă ar fi căzut un ac sau orice altceva, le era interzis să se aplece şi să-l ridice. Îl lăsau acolo pentru altă zi, pe când paraliticul primise poruncă de la Hristos ca să se ridice, să-şi ia patul şi să umble, după care Doctorul trupurilor şi al sufletelor Se făcuse nevăzut, aşa că i-ar fi fost uşor paraliticului să ţină cont de porunca Legii. Dacă ar fi desconsiderat-o şi şi-ar fi ridicat patul, atunci fariseii şi toţi ceilalţi l-ar fi bătut cu pietre. De fapt, în această pericopă identificăm câteva aspecte provocatoare, care intrigă şi ne uimesc, care ne solicită gândirea. De exemplu, se spune despre acest bărbat că avea treizeci şi opt de ani de când suferea de paralizie, iar unii Părinţi sugerează ideea că numărul treizeci şi opt este simbolic, arătând că Vechiul Testament este incomplet fără Hristos, fiind simbolizat prin numărul patruzeci (iar cele cinci pridvoare ale scăldătoarei indică cele cinci cărţi ale lui Moise), iar treizeci şi opt este patruzeci minus doi, cele două porunci pe care le-a dat Hristos, ca să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, cele două porunci de care depind toată Legea şi Prorocii. Desigur, indiferent de ceea ce credem despre un astfel de simbolism numerologic, ideea este că Vechiul Testament ne poate aduce la o cunoaştere a bolii noastre, dar atât, aşa cum a spus paraliticul: «Nu am om care să mă arunce în scăldătoare», de aceea, poate că şi noi avem nevoie de Iisus Hristos, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, pentru a pune în lucrare planurile mântuitoare ale Tatălui Ceresc. Putem avea un răspuns mulţumitor la întrebările noastre fireşti, pentru a afla răspunsul lui Dumnezeu, chiar în deosebirea modului în care Hristos îl vindecă pe paraliticul din Evanghelie, mai ales că această pericopă se citeşte în Biserică doar în timpul perioadei pascale. În concluzie, Evanghelia Duminicii acesteia a 4-a după Paşti ne obligă să analizăm bine situaţia şi, chiar dacă am primit necondiţionat mântuire prin Pătimirea lui Hristos, noi trebuie, totodată, precum paraliticul de la scăldătoarea Vitezda, să ne străduim să-L aflăm pe Hristos şi să ajungem să cunoaştem cine este El şi ce a făcut El pentru noi, ceea ce face în vremi de pandemie, fiindcă Hristos a intrat, prin Pătimirea Sa, în altarul lăuntric al vieţii noastre! Omul cu dreaptă judecată ştie că suferinţa nu este rea, ci este numai lucrarea răului şi vindecarea de rău. Numai păcatul din om este răul cel adevărat şi nu se află nici un rău în afara păcatului! Orice altceva ce omul numeşte în general rău nu este aşa, ci este un leac amar pentru tămăduirea răului. Cu cât omul este mai bolnav, cu atât leacul pe care-l prescrie medicul este mai amar. Uneori, chiar, bolnavului i se pare că leacul este mai rău şi mai amar decât boala pandemică însăşi! Şi uneori aşa i se pare păcătosului, că frica de moarte este mai grea şi mai amară decât păcatul săvârşit! În lume nu există nici o suferinţă care să fie atât de grea şi atât de pierzătoare, aşa cum este păcatul! Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile şi lovirile răutăţii iudeilor, răspândind prin cuvânt şi faptă Evanghelia Sa, a iubirii de oameni, până în clipa când El a ştiut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor, pentru a arăta adevărata Sa măreţie prin umilire şi prin moarte, pentru a birui moartea! De aceea, ne este lămurit faptul că suferinţa trebuie îndurată în răbdare şi nădejde în Dumnezeu, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu bucurie, pentru că numai Dumnezeu este izvorul nesecat al vieţii şi al sănătăţii, al milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării omului din moartea păcatului şi al pregustării vieţii veşnice!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here