Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu a sădit în om scânteia de viaţă în iubire şi în credinţă, în felul acesta făcând o fiinţă vie şi raţională, eliberată de demoni, unind la un loc trupul şi sufletul său!

1349

În Duminica a 23-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev. Luca 8, 26-39 (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor); glas 2, voscr. 8, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, la Sfânta Evanghelie se va citi un text util pentru luminarea minţii, deoarece putem vedea că demonizarea este o robie cumplită, o tragedie a vieții noastre prinsă în ghearele lui Antihrist, când realizăm că adevărata viață este în libertate şi este independentă în fața oricărui rău, a oricărui păcat, iar, dacă în robie nu este fericire, cu atât mai mult nu este fericire în robia diavolului, fiindcă satana ucide tot ceea ce este bun în noi, aprinde cele mai josnice patimi și ne face să ne depărtăm de Dumnezeu. În acest fel, Sf. Ev. Luca ne prezintă prin Pericopa Evanghelică impresionanta minune cu vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor, un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de ţinutul iudeilor, îndeletnicirea lor de bază fiind creşterea porcilor, cu totul străină tradiţiei iudeilor, ceea ce îi arată a fi de un alt neam. Aşadar, Domnul Iisus Hristos a venit în aceste părţi date uitării şi lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să le binevestească şi acestora Evanghelia. Putem înţelege, astfel, că stăpânitorul acestei lumi, până la jertfa şi învierea Mântuitorului, a fost satana, îngăduit de Dumnezeu din respect faţă de libertatea acordată de El oamenilor de a alege între bine şi rău. Ca o lecţie de viaţă, să înţelegem că în ipostaze asemănătoare celor evocate în pericopă ne regăsim adesea și noi, cei de astăzi, dar, e bine să nu ne identificăm niciodată cu demonizatul în ipostazele posedării, ci, doar în cele ale tămăduirii! Dar, parcă există momente în viața noastră când suntem asemenea Gherghesenilor, când anumite gânduri necurate ar vrea să-L roage ceva pe Stăpân, ca să plece de la noi, când nu-I găsim locul între atâtea lucruri mărunte sau frici apăsătoare care vin să ne apese existența. Pentru că nu porcii avuțiilor sunt cei care trebuie să primeze în viaţa noastră, ci Domnul, iar, de-l vom avea pe El, toate celelalte se vor adăuga nouă. Însă, de Îl vom avea în suflet, în mocirla unor suflete murdărite de patimi, vor veni să se scalde diavolii, iar, acest lucru nu e de dorit cu niciun chip! Uneori, inima noastră e plină ca o debara în care un gospodar dezordonat a înghesuit de-a valma, diferite lucruri şi nu ne-am simți bine ca să ajungă cineva acolo, invitându-l msi degrabă să plece, decât să facem curățenie. Aşadar, să-I cerem Mântuitorului Iisus Hristos să vină și să-și facă locaș la noi, iar, dacă ne găsește în dezordine, să nu ne rușinăm să-I cerem ajutorul, pentru că în câteva clipe, El poate pune totul în ordine, pentru că Dumnezeu a sădit în om scânteia de viaţă în iubire şi în credinţă, în felul acesta făcând o fiinţă vie şi raţională, eliberată de demoni, unind la un loc trupul şi sufletul omului!

«Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui»!
Aşadar, în Duminica a 23-a după Rusalii, la citirea Sfintei Evanghelii, ni se spune că suntem pe celălalt mal al Mării Tiberiadei, în fața Galileei, pe ţărmul cu demoni, locul actual numindu-se Djerash, unele traduceri ale Evangheliei confundând aici Gherghesenii cu Gadara. Deci, Domnul urcă «pe uscat», aşa cum ne spune Scriptura (Luca 8. 27) și geografic are dreptate, pentru că de la Gherasa – cum scrie uneori câte un copist al Scripturii, la Mare, sunt 58 de kilometri, cam mult și pentru o turmă de porci în alergare, fie ea și alergată de draci. De aceea, exegeții identifică locul respectiv cu actuala localitate el-Kursi, numită istoric Gherghesa, Gherghesenii fiind regiunea cetății, un soi de margine locuibilă a ținutului. E situată ceva mai sus de Hippos, pe cursul văii numite Wadi Samakh şi oricum am privi, localitățile cu îndrăciți vindecați se află în Decapolis- zona celor zece polisuri, dincolo de Marea Galileii. Deci, Iisus coboară singur din barcă şi descoperă un om care seamănă cu Adam și Eva după cădere, gol puşcă, am zice noi, dar, alungat din cetate și din locuință în morminte. Domnul este atacat de demoni prin mărturisirea aceasta, ciudată în gură de demon: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preînalt? Rogu-te, nu mă chinui!» (Luca 8.28). Ca un «distins teolog», diavolul ştie carte, dar nu mărturisește şi nu leagă mărturia de dragoste, ci de frică, de teama din gura mormintelor care ne cucernicește și pe noi! Deci, chinuiala ca formă de constrângere a iubirii lui Dumnezeu nu-i teologie, ci, e ideologie fără noimă evanghelică, e o politică de alienare, aşa cum procedează globaliştii cu pandemia lor! Deci, Domnul poruncește duhului să iasă din om şi creatura nu se poate opune Celui ce nu L-a creat, dar a creat lumea în care el hălăduiește. Vedem că demonizatul era în lanțuri și obez, era păzit, dar, uneori era atât de puternică forța din el că evada, îngrozind. Se făcuse unealta de înspăimântare a oamenilor din zonă. Era pârghia de uneltire a fricii, mânat de demon în pustie. Semn că locuind cu oamenii, aceștia s-ar fi obișnuit cu el și le-ar fi dispărut frica, dar, tocmai imprevizibilul revenirii îi paralizează, iar, neantul din care se desprinde seamănă cu neantul celui care-l mână. La un moment dat, Domnul îl chestionează pe demon și-i află numele: Legiune, adică, urâțenie fără chip, dar, oricând putând lua orice chip. Era Legiune și pentru că «demoni mulți intraseră în el», de unde rezultă neputința diavolului, care are forța pe care i-o imprimă frica noastră, ori prostia, ori îngâmfarea noastră, inclusiv prostia îngâmfată de a-l crede pe cuvânt că nu există şi a face din asta propagandă pe bani mulți! Deci, cerând Legiunea să fugă în porci, Hristos îi îndeplinește cererea, care nu e rugăminte, în ciuda aparențelor, chiar dacă seamănă uneori cu promisiunile noastre de îndreptare. Aşadar, ieșind din om și intrând în porci, dracii se pornesc pe goană, se sinucid – sau așa pare, deci, se aruncă în lac o turmă mare, iar, asta ne pune pe gânduri. Erau mulți porci, paguba mare! Un soi de sabotaj al economiei cetății – cum ar titra știrile de azi – porcii nu purtau în ei munca fermierilor şi aveau ceva paznici, cei care-și dau alarma. Oamenii văzându-și concetățeanul izbăvit se înfricoșează şi pare că demonii au învins. Deci, le era frică de revenirea lor şi-L alungă pe Iisus care venise Singur. Deci, locuitorii Gherghesenilor Îi cer Lui Iisus ca să plece din hotarele lor din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Numai cel vindecat Îl roagă pe Iisus ca să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Iisus l-a slobozit zicându-i: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”! Aşadar, minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele de porci ale pământului, pentru că Dumnezeu a sădit în om scânteia de viaţă în iubire şi în credinţă, în felul acesta făcând o fiinţă vie şi raţională, eliberată de demoni, unind la un loc trupul şi sufletul său!

,,Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”!
Deci, în Duminica a 23-a după Rusalii, contextul în care Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ținutul Gherghesenilor pare o pregătire a ucenicilor în vederea înțelegerii că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat şi astfel, Hristos rostește predica de pe munte, în care sintetizează profilul moral al celui ce vrea să-I urmeze, arătând totodată superioritatea Legii celei noi, față de cea veche (Luca 6, 20-49), ceea ce arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos, pe care ucenicii încă nu puteau sau nu erau pregătiți să o cunoască, deși era o realitate evidentă, de care bolnavii și neputincioșii beneficiau și la care alergau, căci «toată mulțimea căuta să se atingă de El că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți» (Luca 6, 19). Iar, la întrebarea ucenicilor, născută din uimire pe marea Galileii, vor răspunde diavolii, atunci când Hristos va călca pe țărmul Gherghesenilor, anunțând și anticipând prin mărturisirea lor venirea Fiului lui Dumnezeu în chip de Judecător al lumii create, la sfârșitul veacurilor! Cel coborât pe țărmul Gherghesenilor, acoperit chenotic sub vălul chipului de rob (Filipeni 2,7) este recunoscut de duhurile întunecate, care simt puterea Creatorului împotriva Căruia, la începutul creației, s-au răzvrătit. Cuvintele lor, rostite la vederea lui Hristos. Acest lucru argumentează faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar lumea va avea un sfârșit și va fi judecată de Cel care acum săvârșea minuni înaintea oamenilor. Cine putea da o mărturie mai mare despre identitatea lui Hristos decât cei care erau osândiții întunericului, care prin libera alegere și-au anulat posibilitatea de a se mai putea bucura vreodată de lumina iubirii dumnezeiești? De fapt, întâlnirea dintre Hristos și diavol este o constantă în paginile Sfintei Scripturi, unde se relatează încercarea eșuată a celui din urmă de a anula planul de mântuire a lumii de către Dumnezeu prin Logosul întrupat în istorie. Starea deplorabilă în care se găsea cel posedat, care locuia în morminte, însingurat, departe de Dumnezeu și de comunitatea oamenilor, înfricoșător la vedere și permanent alungat de cei care îl țineau în lanțuri, pentru ca prezența sa să nu tulbure liniștea gherghesenilor, este tabloul degradării chipului lui Dumnezeu, prin dezrădăcinare și înstrăinare, căzut din starea de har și lumină. O stare de înrobire până la posedare și o cădere în moarte spirituală. E atât de înstrăinat demonizatul din Evanghelie, încât nici cu sine însuși nu mai poate comunica, ci este doar un instrument al răului care îl chinuie, folosindu-se de simțirea, voința și gândirea lui, acest lucru fiind întărit de faptul că, după vindecare, tânărul a fost găsit de săteni «îmbrăcat și întreg la minte» (Luca 8, 35). Iar, locuirea în morminte este imaginea simbol care arată existența degradată și răvășită a celor care trec prin această experiență. E o stare la care omul ajunge coborând treptele desfigurării chipului cu care Dumnezeu l-a binecuvântat, iar, acesta este un exemplu care ne arată că și în cădere treptele și stările sunt surprinzător de multe, iar cu cât căderea este mai mare, cu atât îndepărtarea este mai mare. Aşa cum vdem şi astăzi, orbirea spirituală, neputința de a răspunde iubirii lui Dumnezeu, nemărginita și egoista iubire de sine, bucuria demonică născută din suferința aproapelui sau din zavistuirea acestuia sunt semnele văzute ale coborârii omului pe treptele neomeniei și ale tinderii sale spre chipul schimonosit al celei dintâi ființe care s-a înveșmântat în întuneric. Aceasta este imaginea răsturnată a sfântului care, renunțând la sine, își îmbracă ființa cu haina smereniei lui Hristos, ducându-și crucea pășind pe urmele pașilor Răstignitului. Bucurându-se de prezența îndumnezeitoare a lui Hristos, care transfigurează chipul creației Sale, și prin libera împreună lucrare cu harul dumnezeiesc, ascetul se înalță într-o continuă îmbrățișare părintească, făcând firea sa firavă și neputincioasă părtașă dumnezeieștii firi, atât cât îi este dat omului de Dumnezeu. Purtând pe Hristos-Lumina ca pe o scânteie divină în lăuntrul său, omul eliberat din mormântul pierzării umple de lumină casa lui care îi este mormânt al învierii sale, locaș al întâlnirii cu Domnul în răcoarea adierii harului! Acest spațiu aspru, care îndeamnă la meditație este pentru ascet o oglindă în care își poate privi propria neputință, propriul suflet rănit de regrete pentru răutatea săvârșită, fiind în acelaşi timp şi un dor după Grădina plină de harul și de iubirea lui Dumnezeu! În loc de concluzie, să spunem că Evanghelia se încheie cu ştirea că cel vindecat nu voia să se mai despartă de Iisus, rugându-L să-l ia cu El. Înduioşător acest amănunt: fostul demonizat realizase starea cumplită în care fusese, simţea că Cel care l-a făcut bine avea o putere ocrotitoare deosebită! Dar, Mântuitorul îl trimite la ai săi, la conaţionali, spre a le spune cât bine i-a făcut lui, Dumnezeu şi trebuie să înţelegem de aici că vindecatul devine un fel de apostol printre păgânii gadareni, care, în acel moment, cel tămăduit avea mare putere de convingere, iar, toţi cei care i-au ştiut boala, văzându-l acum sănătos, întreg la minte, îmbrăcat, vor înţelege că s-a petrecut o minune, iar minuni nu poate face decât Dumnezeu, Care a sădit în om scânteia de viaţă în iubire şi în credinţă, în felul acesta făcând o fiinţă vie şi raţională, eliberată de demoni, unind la un loc trupul şi sufletul său!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here