Călător spre nevăzute umbre

23
copertaPoetul e, în viziunea lui Nicolae Dragoş, reîntorsul în Glogova natală, din această vară, un „călător spre nevăzute umbre”.
Cum la această rubrică nu pot fi consemnate decât cărţi mari, iată-ne redactând comentariul de faţă despre cea mai importantă nouă apariţie editorială a acestui senior al literaturii român, un clasic cu accente moderne, mai exact o voce amplă, complexă, rotundă.
Termenul de clasic nu i-l atribuim noi, ci Edgar Papu; ca Nicolae Balotă să-i identifice însuşi nucleul liric ireductibil: orfismul conjugat cu arta cea mai expresivă. Poetul – cităm din textul reprezentantului Cercului de la Sibiu – are “darul excepţional al îmbinării artificiilor cu firescul, al rafinamentelor vocii cultivate cu cântecul simplu”. Un critic prestigios mai actual, de la România literară, laureat al Serilor de poezie de la Brădiceni – despre Alex. Ştefănescu e vorba – se lasă convins de melancolia lui Nicolae Dragoş, care are “o puritate de dangăt de clopot care mai mult înalţă sufleteşte decât exprimă”.

Cartea reuneşte, salutar, pentru prima dată, trei recente volume semnate, din prag de “certitudine târzie”, cu scopul de a-şi “ciopli” singur un autoportret pentru eternitate.
Acestea sunt: Copacul din vis, datată 1998, Poeme lapidare din 1999 şi Amintirea ca viaţă, din 2000, recalibrate acum la Editura Ceres, sub semn pigmalionian.
Din postura, tragică, de “călător spre nevăzute umbre”, poetul se pregăteşte de mereu amânate, mioritice, “întâlniri cu tânăra mireasă”. Poemele sale sunt revelări miraculoase ale fiinţei lui însetate de revanşă în faţa destinului şi a condiţiei umane. Dar sunt simultan doine, istorii, confesiuni, poveşti, legende, scrisori de iniţiere sau de dragoste, naturi vii, tablouri arhetipale, desene, pasteluri, cântece triste, rugăciuni, zidiri în limbaj, lecţii patriotice, de un tulburător fior (meta)fizic, bocete, inscripţii pe piatră, idile, crochiuri, ultrascurte tratate de ontosofie, recursuri la metodă, ş.a.m.d.
Din toate cele de mai sus putem trage o primă concluzie: autopoetica şi metapoetica lui Nicolae Dragoş stau, plenar, în zodie uliseană. Îşi alimentează izbânzile incontestabile dintr-un imaginareal practic inepuizabil. Poetul se metamorfozează din explorator al lui în templier. El este nu atât cel care visează ci acela care va urca iar o Golgotă a veacului. Oarecum netemător, deşi sacrificial, căci “darul zeesc”, de Don Quijote sau de Socrate, oraculari, îl scot din derizoriul cotidian, poetul sfârşeşte cu acele “lecturi pe harta cerului”, “din tranşeele timpului”.
Nicolae DRAGOŞ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here