C. Virgil Gheorghiu, “Ora 25”, o capodoperă a romanului românesc din literatura exilului (II)

630

Cei doi soți sunt duși în lagăre diferite, de bărbați și de femei. Lagărul în care se aflau era o câmpie împrejmuită cu sârmă ghimpată unde se aflau 15.000 de prizonieri.
Ironic, Traian Korugă spune că justiția unei societăți civilizate trebuie să fie tehnicizată. Mutați la un alt lagăr, care seamănă cu celelalte, în plus aveau o biserică ortodoxă. Improvizată într-un cort, cu icoane desenate cu cărbune și cu cretă colorată pe cartoane, spinii din cutii de conserve, îngerii făcuți din poleiala de la cutiile de țigări. Traian Korugă exclamă: „Niciodată nu te-am văzut răstignit mai dureros, Isuse!”. Apoi continuă: „De un an stau la frontiera dintre viață și moarte! Am ieșit din timp și totuși mai sunt în viață”. „Mai marii lumii vorbesc de libertate pentru oameni, în timp ce construiesc închisori”.
„Ajută-mi, Doamne, să pot muri! Ora aceasta este prea grea pentru mine. Ora aceasta nu aparține vieții, este Ora 25; când nu e prea târziu pentru mântuire și pentru viață și pentru moarte.”
Un moment deosebit de emoționant îl creează autorul atunci când, în biserica improvizată, apare preotul Alexandru Korugă. Văzându-l, Traian s-a prăbușit în fața crucifixului. Johann Moritz a căzut în genunchi, vrând să-i sărute picioarele, dar preotul nu mai avea picioare, se sprijinea în cârje. Preotul „zâmbea cu o bunătate și o fericire imense”, iar „Prin ochii și zâmbetul lui se vedea cerul”. Alexandru Korugă, preotul, moare, dorința fiului era să fie înmormântat creștinește, îi pune cruciulița sa pe piept, îi este interzis să-l conducă până la poarta lagărului. Cele două visuri pe care le-a avut în viață, să fie preot în America și să-și petreacă eternitatea în cimitirul din Fântâna nu i s-au îndeplinit. Traian intră în greva foamei, refuză orice asistență medicală și să mănânce. Este dus cu forța la spital, apoi la ospiciu, fiind considerat nebun de prizonierii medici, profesori universitari. După un examen medical amănunțit, medicul a spus că este sănătos.
După șapte zile, Traian Korugă se afla din nou în lagăr. „Când strigătul omului după justiție și libertate este etichetat drept nebunie, omul a încetat să mai existe” – spune Traian. Același afirmă că „Atât ne mai poate oferi nouă, oamenilor, rafinata civilizație apuseană, contemporană: cătușele!”
„Johann Moritz și Nora West vor supraviețuiEuropei” – s-a gândit Traian Korugă.
Traian Korugă i-a dat lui Johann Moritz pipa și ochelarii; singurele obiecte personale, în afară de trup, care i-a rămas, după ce i-au confiscat tabachera, ceasul, inelul, verigheta, stiloul și creionul. Pentru el, ochelarii erau ca și ochii. Cu ei a văzut-o prima dată pe Nora, soția sa.
Traian Korugă încalcă interdicția, se apropie de gardul cu sârmă ghimpată și este împușcat de un soldat polonez, tot prizonier. După moartea lui Traian Korugă, Johann Moritz a primit o scrisoare de la soția sa, Suzana, aflată cu cei doi copii în Germania. Îi relatează soțului întâmplările petrecute la Fântâna după venirea rușilor, apoi îi scrie că a fost umilită, batjocorită în repetate rânduri de ruși, rămânând însărcinată.
Johann Moritz este declarat oficial criminal de război de către Tribunalul Internațional din Nürnberg. Este eliberat și, după acest calvar, se află alături de familie, cu Suzana, cei doi copii plus „copilul rusului” (Capitolul „Intermezzo”).
Romanul „Ora 25” se termină cu un „Epilog”. Nora West, soția lui Traian Korugă, este funcționară și interpretă la biroul de recrutări de voluntari străini, având ca șef pe locotenentul neamț, Lewis. Acesta o cere cu insistență pe Nora în căsătorie, dar aceasta îl respinge cu argumentul că în societatea occidentală niciun om nu este capabil de pasiune ceea ce presupune iubirea. „Au loc discuții aprinse despre societatea tehnică occidentală.”
Nora împărtășește ideile soțului, Traian Korugă, în contradicție cu cele exprimate de locotenentul Lewis. În astfel de societate, „Oamenii trăiesc cum trăiau primii creștini: în catacombe, în închisori, în ghetouri, la marginea vieții” – spune Nora.
La biroul de recrutări de voluntari străini, apare familia lui Johann Moritz, cu o cerere insistentă de a fi primită. La întrebarea Norei dacă îl cunoaște pe Traian Korugă, soțul ei, Johann Moritz îi răspunde: „Cu domnul Traian am fost până s-a întâmplat nenorocirea… Era cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată: un sfânt, nu un om…”. Aflând că este soția lui Traian Korugă, îi înmânează ochelarii soțului, dorință lăsată cu limbă de moarte”. La cerința Norei, îi dictează: „În 1938 am fost în lagărul de evrei din România. În 1940, în lagărul de români din Ungaria. În 1941, în Germania, într-un lagăr de unguri. În 1945, în lagărul american. S-a uitat la copilul cel mic („copilul rusului”) și s-a încruntat, i-au dat lacrimile”.
Demnă de relevat este ideea genială de a scrie cele șapte petiții din „Cartea a cincea”, din care se desprind ironia și atitudinea sarcastică ale lui Traian Korugă, nu lipsite de umor, apelând la filosofie, anatomie, matematică, contabilitate, estetică. În prima petiție cu subiect economic, ascultă o conferință a unui profesor de la Universitatea din Berlin despre grăsime. Ironic, notează: „Cinci vagoane pline cu untură, care se evaporă din lagăr! Cei 15.000 de prizonieri împrăștie în văzduh acest munte de grăsime. ,,Vorbind cu un profesor de germană despre estetică(„Petiția a II-a”), cu subiect estetic/ care spune, cu privire la prizonieri, că sunt urâți, numai „os și piele”, dimpotrivă, afirmă Traian Korugă, „oamenii reduși la piele și schelet sunt splendizi, adevărate opere de artă! Acesta este tipul de frumusețe umană în societatea tehnică modernă.”
În petiția scrisă în numele lui Johann Moritz, folosind cuvinte cu o sensibilitate aparte, printre altele, spune: “Eu sunt un om și, dacă nu am făcut nimic rău, nimeni nu are voie să mă țină închis și să mă chinuiască. Viața mea și umbra mea sunt numai ale mele, și oricine ați fi voi, oricâte lucruri și mitraliere și avioane, și oricâte lagăre și oricâți bani ați avea; nu aveți dreptul să vă atingeți nici de umbra mea și nici de viața mea!”
Semnează: Moritz Ion-Johann-Iacob- Ianoș, plugar și tată de copii.
Cu amărăciune, Johann Moritz spune că în asemenea societate “oamenii nu mai au dreptul să poarte numele cu care au fost botezați!”
De reținut arta realizării tipologiei în acest roman scris în tradiție clasică. În centrul acțiunii se află destinele celor trei protagoniști ale căror vieți se întrepătrund, tineri apropiați ca vârstă, familiarizați și legați sufletește de Alexandru Korugă, Traian în calitate de fiu, iar Johann Moritz, servitor în gospodăria preotului. Traian Korugă, un alter ego al autorului, este un intelectual select, scriitor și filosof, frământat permanent de problemele vieții, în luptă cu sine însuși, într-o societate condusă de “sclavii tehnici”, care afirmă că “Țările mari și bogate nu se ocupă de cazuri individuale. Nu se împacă cu ideea că “Oamenii care n-au greșit cu nimic, puteau fi, deci, în mod legal arestați, schingiuiți, jefuiți și exterminați!” Cu alte cuvinte și “Legea e-o nelegiuire” (“Faust”’)
Dragostea puternică înfiripată între cei doi soți și consimilitudinea de idei i-au însoțit permanent. Traian Korugă, până la urmă, un inadaptat, a considerat că n-are rost să mai trăiască, cu credința că Nora, soția sa, și Johann Moritz vor supraviețui.
Confratele său de suferință, Johann Moritz, este tipul unui țăran plugar, un om simplu, pur, natural, dar matur în gândire și în comportament, revoltat la început, reușește să se adapteze situațiilor ivite și să supraviețuiască, spre deosebire de Traian Korugă.
Gabriel Marcel, prefațatorul primei ediții, în limba franceză, 1949, afirmă că ficțiunea în acest roman este neglijabilă. Orice operă literară este întotdeauna inspirată din realitate, existentă indepedent de conștiința scriitorului. Dar scriitorul nu preia cu exactitate și precizie realitatea, ci o transfigurează. Toate elementele componente ale personalității scriitorului, procesele psihice cognitiv-senzoriale și logice, procesele psihice afective, contribuie la procesul transfigurării artistice a realității prin intermediul ficțiunii, a imaginației. Așa cum lumina, trecând printr-o prismă, se descompune în culorile ei componente, oferindu-ne spectrul, la fel aspectul din realitate este receptat și recreat potrivit personalității artistului, dobândind o nouă formă, opera literaă ca realitate artistică. Personajele romanului „Ora 25” au nume fictive, iar Traian Korugă, alias C. Virgil Gheorghiu, ucis de un soldat polonez, nu mai supraviețuiește, pe când autorul romanului a trecut în veșnicia întunericului în 1992.
Prin această capodoperă, C. Virgil Gheorghiu este considerat cel mai de seamă scriitor din literatura română a exilului.
De reținut arta lui C. Virgil Gheorghiu de a transmite și provoca emoții artistice, aprecierile și îndemnul lui Mircea Eliade, și el un emigrant, prezentate de noi, în mottoul de mai sus. Romanul „Ora 25” de C. Virgil Gheorghiu este una din cărțile sortite să nu zacă pe rafturile bibliotecilor.
În concluzie, din nefericire, în vremurile pe care le traversăm în prezent constatăm cu stupoare și tristețe că istoria se repetă, că omenirea, aflată pe buza prăpastiei, n-a învățat nimic din lecția celor două catastrofe mondiale, Primul și al Doilea Război Mondial. Disprețul față de om și barbaria sunt în plină putere. Spusele lui Traian Korugă din roman:”Societatea tehnică poate crea confort, nu însă și spirit” își păstrează valabilitatea.
Și după opinia lui Octavian Paler, “regresul spiritual al lumii e ascuns în progresul tehnic și științific”, iar “omul actual este epuizat de grija confortului și a banului.”
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here