Deschid, cu mare întârziere de care nu sunt vinovat, coperta primă a cărţii „Ipostaze” semnată de scriitorul şi profesorul Marin I. Arcuş. A apărut la Scrisul Românesc, Fundaţia şi Editura din Craiova în anul mai plin de speranţe culturale şi literare 2008.
Vorba amicului mai mare poet decât Gheorghe Grigurcu – Spiridon Popescu, altfel poet plin de har, aflat la acea vreme într-o relaţie de ginere-socru cu autorul „Ipostaze”- lor, alături de care apare într-o fotografie, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” Între timp, talentatul poet n-a divorţat decât de fiica autorului, nu şi de tata-socru.
Imediat, pe prima contracopertă se scrie ca o veritabilă carte-eveniment numele artistei Cristina Marcu, cea care a realizat ilustrarea copertelor dar este şi redactor de carte. Apoi apar Roxana Sârbu şi Alina Bălaşa ca principale vinovate pentru acurateţea textului cărţii. Dar şi semnătura editorului Florea Firan, semn sigur de garanţie a operei scrise de Marin I. Arcuş. De data aceasta, delicata apariţie editorială este dedicată „Părinţilor mei, Ilie şi Ana Arcuş”, fiinţele acelea dragi care i-au dat viaţă, l-au crescut şi educat pe viitorul educator veritabil Marin I. Arcuş. El însuşi profesor, scriitor şi tată de profesor doctor Constantin M. Arcuş. Într-o primă secţiune de eseuri a lucrării, autorul abordează cu aplomb problemele şi ideatica unui capitol I, subintitulat LITERATURĂ ŞI ARTĂ. El porneşte de la o aserţiune a scriitorului american James T. Farrell care nota la New York, în anul 1965, că în artă „în afară de Shakespeare şi Beethoven se spune că mai există un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Marin I. Arcuş abordează ci fineţe şi nu cu radicalism tema găsind răspunsuri la întrebarea „Doar trei Dumnezei în artă?” Cu rafinamentul unuia care a studiat muzica, fiind absolvent al conservatorului bucureştean dar şi al facultăţii de litere, cu examen de licenţă, găsindu-le asemănări şi deosebiri celor care au trăit şi creat în perioade istorice diferite. La finalul eseului, autorul concluzionează: <<Celebra sentinţă brâncuşiană „Să creezi ca un Dumnezeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav” se potriveşte minunat celor trei Dumnezei farrellieni şi nu numai >>. În alte eseuri similare, reia relaţiile spirituale dintre corifei ai literaturii şi arte române în titluri inspirate, de genul „Constantin Brâncuşi& George Enescu”, „I.L. Caragiale & Mihai Eminescu”, „Mihai Eminescu & George Enescu” sau „Brâncuşi şi muzica”, „I.L. Caragiale şi muzica”! Despre eseul reuşit altfel, dedicat contemporanilor şi amicilor Caragiale şi Eminescu, diferiţi ca structură psihică şi formaţie spirituală – fără a subestima elementele romantice – prin realismul operei lor, cei doi Mari clasici au ceva comun observat pentru prima dată în literatura română de autorul gorjean Marin I. Arcuş: „Încercând o privire comparativă sub raport tipologic şi comico-satiric vom observa că fauna satirizată caustic de Mihai Eminescu se regăseşte în opera lui Caragiale şi invers”. Ca bogată demonstraţie/argumentaţie a ideii sale, autorul se-ntreabă: „Fonfii şi flecarii” lui Eminescu nu sunt tipurile demagogice din comediile lui Caragiale? Nu sunt Caţavencu, Farfuridi, Dandanache… „panglicari în ale ţării?” Nu sunt eroii comediilor lui Caragiale şi a unor schiţe „măşti râzânde” din „comedia minciunii” înfieraţi până la pamflet de Mihai Eminescu? Şi vorba lui Spiridon Popescu, „Mihai Eminescu a avut nenorocul de a trăi şi sfârşi tragic în Ţara lui Caragiale”. Spre ghinionul nostru, observaţia domniei sale a apărut în cartea „Ipostaze”, în anul 2008, şi nu poate fi acuzat că face referire la întâmplările social-politice şi economice ale anului 2011. Clasicii cei mari Caragiale şi Eminescu sunt, iată, contemporanii noştri. Iar scrierea „Ipostaze” se cere completată, revizuită şi reeditată. Asta în cazul în care harnicul scriitor Marin I. Arcuş nu ne pregăteşte o altă surpriză – un al doilea volum de alte „Ipostaze”!
Ion Predoşanu
