BRÂNCUŞI – CÂTEVA INEDITE

125

Îl numim pe Dumnezeu însăşi esenţa creaţiei noastre!
Artele îşi află caracterul în specificul naşterii lor şi al existenţei lor, nu neapărat căutând originalitatea. Fiindcă, ori de câte ori o aducem, o etalăm – pe şantierul căutărilor noastre, ea, originalitatea se moşteneşte şi stagnează, nemaiaducând bucurie nimănui.
Adevărata artă se face dintr-o impunere a vremurilor.
Necesitatea propune – abundenţa dispune.

*
În zone cu desăvârşire diferite ale Planetei noastre, folclorul ne apare asemănător! Ce miracol, oare, va fi produs aceste fenomene?… Ar fi putut să fi fost, cumva, migraţiile?… Ori, sunt creaţii cu totul spontane, în genuri similare?… Pentru că, iată, întâlnim o doină românească cu desăvârşire asemănătoare unei melodii egiptene, ori uneia japoneze!…
*
[Parabola musculiţelor.]
În spatele Atelierului meu se afla o mică uzină, care, aproape zi şi noapte, fremăta, zbârnâia, murmura, aproape că şi monotonia broaştelor acelora, seara, în îndepărtatele locuri de ţară!…
Iar, în faţa ferestrelor înalte, ale Atelierului meu, se afla şi un bec de gaz, pe care, seară de seară, o musculiţă (în paranteză, în continuare, în franceză: un roi de musculiţe), veneau să se izbească, de sticle, spre a îmbrăţişa acea lumină, vai, săracele de ele, musculiţele!…
Şi, Doamne, cât efort depuneau, ca să spargă sticlele ori să meargă înainte, prin acele sticle; şi, poate, din fericire, sau din nefericire ele, musculiţele nu izbuteau să treacă!… Şi toate zbârnâiau şi se izbeau de becul acela; şi erau scrumite şi arse!…
Şi am mai observat şi o altă musculiţă – o, chiar în vreme ce scriam eu toate acestea, şi care s-a izbit, şi ea, de sticlele acelei lămpi; şi s-a prăbuşit, de îndată, pe spate, agitându-şi aripioarele, în aer şi în van!…
Şi am încercat, iată, eu, cu acea pană a mea, să o reaşez pe picioruşe, fiindcă îmi părea, deja, pierdută (în limba franceză, între paranteze: „precum în vecii vecilor, va avea să rămână…, probabil!”).
*
Anume simboluri, nesfârşit mai puternice decât mine, m-au împins totdeauna înainte – spre ceva, fără de nume, însă care m-a ajutat să lupt, împotriva tuturor mizeriilor vrăjmaşe („les miséres ennémies!…”).
Este imperios necesar ca existenţa noastră individuală să fie – resorbită, în acea gândire universală, pentru ca întreaga frumuseţe a unei opere de artă să ne apară, în mod sensibil, înţeleasă, de către toţi oamenii!…
*
Sunt epava pe care valurile unui ocean o împing, o mână spre un pământ făgăduit, promis. Iar cei care nu mai pot să înoate, să vină spre mine!… Îi conduc, pe toţi, gratuit, mai ales pe cei care doresc să piară, să se înece!…
LUMINA NU LE ESTE DĂRUITĂ CELOR CARE NU VOR SĂ O VADĂ!…
[În limba română, în manuscrisul francez: „Dacă tulburăm o apă limpede, sau viceversa, ea tot apă va rămâne!…”]
*
[Un gând pe zi, de la Dodona – Doda – Dodoica:]
Creierul omenesc rămâne copilul-minune („l’enfant prodigue”) al stomacului!…
*
[Fatalitatea destinului omenesc:]
Al acelui om care, o singură dată accede, acolo, sus, în vârf, ca, pe urmă să se prăbuşească, cel mai jos. (…) În universul meu („mon monde”), nu mai există luptă, pentru a găsi un loc, o poziţie, mai bine, ori sus puse, – pentru mine, Piramida fatală a fost demolată! Iar câmpia ni se înfăţişează (cuvânt şters), infinită; pentru că fiecare a venit, aici, cu ceea ce a făptuit el! Nu mai există nici merite, nici neîmpliniri!… Este El, cu ce a creat! Iar nu cu închipuiri – cu ceea ce nu este el!…
*
Un ideal al noii sculpturi: toate Păsările mele, „miraculoase” şi măiestre să fie amplasate, într-o bună zi, în aceeaşi Expoziţie!…
Şi să nu aşezaţi niciodată operele mele pe acele înfiorătoare postamente-piedestale ale unor muzee, schimbându-le înălţimea, armonia, echilibrul, ambienţa – şi tot restul!… Iar baza (soclurile) trebuie să facă parte din structura statuilor. Altminteri, va fi necesar să se renunţe, cu desăvârşire, la ele!…
*
RESTAURAŢIO. RESTITUŢIO.
C. Brâncuşi – nu numai teoretician al propriei sale opere, cum a intuit, în epocă, regretatul G. Uscătescu, ci, iată, Brâncuşi – autor de literatură: poeme, parabole, povestiri, legende, catrene, reflecţii, în prelungirea celebrelor Proverbe ale Românilor (lui Juliu Zanne) şi a unor concepte revoluţionare, la începutul secolului XX: Popular-Universul-Culture, istoria orală (Aforismele despre viaţă, mai ales); apoi, sculptorul român, ca promotor – şi în creaţia sa poetică, al unei intelectualităţi a pământului, îndrăzneaţă, originală, genială.
Constantin Zărnescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here