BLAGA – GOETHE, afinități elective – Creion final (II)

384

După încheierea acestei cărți, care survine în anul sărbătoririi a 180 de ani de la trecerea în Eternitate a geniului din Weimar, am avut o convorbire mai detaliată cu venerabilul nostru prieten, dl Ovidiu Drimba, fostul asistent al lui Blaga la catedra de filozofie a culturii în perioada 1946-48.

Neștiind nimic de noua mea abordare privind opera și mai ales portretul psiho-artistic al tălmăcitorului lui Faust, domnia sa a fost, desigur, surprins, amintindu-mi totodată marea admirație și prețuire a poetului și filosofului pentru romantismul hölderlinian și modernitatea liricii rilkeene. Desigur, nu numai pe aceștia îi cultiva, cu o anume intenție estetică, în momentul realizării culegerii „Din lirica universală” (1957), unde alături de tălmăcirile din Goethe (cele mai multe pagini fiind dedicate acestui olimpian spirit al creației și gândirii europene de la confluența secolelor XVIII-XIX), își găseau locul texte din Schiller, Hölderlin, Heine, C.F. Meyer, Rilke, Ștefan George, Hofmannsthal, toate sub ilustrația eponimă făcută de A. Demian, reprezentând-o pe „Margareta la roata de tors” (scena din Faust). Intitulându-mi lucrarea de față Blaga – Goethe, afinități elective, am ținut ca prima parte să fie un excurs biografico-cultural, urmărind, astfel, primele contacte și înrâuriri ce vor dezvolta o admirație și prețuire de lungă durată. Importanța reperului goethean pentru „epoca reformațiunii” și a proiectării unui „ideal de viață”, urmărită de noi pe baze de mărturii epistolare, se verifică și în scrierile de tinerețe. „Pactul mefistofelic”, – de care vorbește tânărul Lucian medicinistei vieneze Cornelia Brediceanu – vine să clarifice cel puțin trei importante situații circumstanțiate, cu urmări în creația artistică a tinereții: 1.clarificarea relației maritale amenințată de refuzul de mentalitate mic-burgheză al Bredicenilor care, s-o spunem direct, nu-l plăceau pe feciorul preotului din Lancrăm ce se arăta doritor de studii filosofice; 2.proiectarea în sine a unui ideal de viață, ambiția de a deveni „cineva”, excluzând din acest moment formativ contactul cu „oamenii lipsiți de substanță” (Menschen ohne Metaphisische Substanz); 3.exprimarea freamătului pasional cu înrâuriri ale modelului goethean wertherian, mai apoi cu evidente accente și gesticulații nietzscheene, pentru ca admirabila „cosmopee” faustiană (poezia și teatrul) să joace un rol decantator în restructurarea personalității. Următoarea dezvoltare a spiritului blagian se produce grație unor asimilări, decantări,transfigurări și cristalizări, în general fiind vorba de un mod poetic original capabil de a exprima onto-poetica operei în ansamblu, o nouă mentalitate cultural-artistică. Este vorba de spenglerianul concept cunoscut sub antonomaza „der faustische Mensch”, sintagmă care a făcut carieră în literatura de o anumită năzuință creatoare și vizionară, deschizând de fapt largi orizonturi modernității în cunoaștere, dar și în creația de valori. Pe măsură ce înaintează, opera blagiană, departe de a-și relua în fel și chip opțiuni și atitudini estetice deja exprimate în prima etapă a creației, va înregistra noi reconfigurări, păstrându-și ca specificitate ideatică o perpetuă năzuință cognitiv-creatoare. Clasicizarea de care s-a tot vorbit din ultima perioadă de creație și apolinismul cu nostalgii goetheene vor da contur de „cosmopee faustiană” acestei opere, în cadrul căreia trebuie să plasăm și episodul tălmăcirii lui Faust, prin care Blaga face să rezoneze în cultura română, într-o modulație „de plai mioritic”, viziunea poetico-filosofică și limbajul artistic înalt al unuia dintre cei mai de seamă scriitori ai lumii.
*
În conferința Faust și problemele traducerii (1957) , Blaga mărturisea „admirația ce-o nutream dintotdeauna pentru Faust”, considerând că „Faust este fără îndoială cea mai genială «cosmopeie» a literaturii universale”, prin „bogăția fără seamăn de idei, probleme și semnificații”. Această admirație și prețuire fără rezerve față de Goethe, încă din anii copilăriei, a constituit – conform mărturisirii din Hronic – „un alodiu spiritual destinat mie”. Și nu numai poezia, ci întreaga gândire a olimpianului din Weimar, care, prin teoria Urphaenomen-ului ca „logică a vieții” preîntâmpina kantianismul imobil și abstract asemănător cu ideile platoniciene, date odată pentru totdeauna. Blaga observa că „în orice fenomen originar” se manifestă o polaritate, „lumină și „întuneric” fiind cei doi termeni care se condiționează reciproc, exprimând o intrinsecă „tendință” a arhetipului. Intuită drept „vedenie” doar cu ochiul interior și nu la modul abstract, această manifestare în polarități a Urphaenomen-elor, radiografiată așadar cu „intelectul pur”, poate trezi în noi „o stare de nebunie”. De aici o întreagă filozofie a manifestării și faptei, căci, spre deosebire de viziunea statică a Ideii platoniciene, concepția goetheană este una dinamică, mobilă, flexibilă. Iar terenul cel mai propice de manifestare a acestei morfologii este la Blaga filosofia culturii. Poate aici Blaga se desparte de concepția goetheeană a demoniacului dedicată acțiunii și înfăptuirii (a se vedea și ultima ipostază în plan „civilizator” a lui Faust, convins de idealuri umanitare: „Fapta-i totul, gloria nimic”). Se știe că Blaga nu va opta pentru faptă, ci pentru meditația metafizică. „Fiu al faptei nu sunt”, va mărturisi poetul într-un frumos poem al contemplației „întru mister și pentru revelare”, ca să folosim o formulare consacrată din filosofia cunoașterii. Lăsându-se în voia acestei metafizici conceptual-metaforice unduitoare, Blaga se îndepărta în acest fel de intelectualismul gândirii abstracte, el vedea toate aceste idei ale gândirii goetheene ca „metafore”, de aceea, sub aspect poetic, accentele imnice ale meditației hölderliniene erau mai apropiate sufletului său, ca și acea grea reverie angelică din Elegiile duineze, trăită cu scrutătoare luciditate metalică într-un veac tot mai alienant și profan, în care înseși însemnele sacralității sunt în primejdie… Dincolo, însă, de toate deosebirile, opțiunile și nuanțele, un lucru rămâne fundamental: situarea poetului însuși pe linia „universalismului” de tip goethean (așa cum precizează în scrisoarea din 25 august 1937 către Mircea Eliade ), al cărui elogiu îl făcea tălmăcitorul lui „Faust” în Daimonion, (1926, 1930), apărută, nu întâmplător, la o sută de ani de la nașterea marelui german. Când în Probleme estetice (1922), filosoful comenta „atitudinile și valorile” stilurilor culturale („conștiente” și „inconștiente”), el avea în vedere, în primul rând, „întruparea” lor în fapte de artă, prin ceea ce numea „năzuințe formative”. Urmărind fenomenul de la individual și tipic la absolut (înțeles acesta din urmă ca „centru dinamic al unei posibile culturi”), Blaga se declara adeptul acestui stil care reda lucrurile sub specie absoluti, în alonja polarizărilor „liniște” – „mișcare”, „mișcare” – „liniște”… Doi ani mai târziu, în Fețele unui veac (1926), trecând în revistă „perioadele spirituale” ale secolului al XIX-lea, cu „diferența specifică” a faptelor de cultură promovate în epocă (romantism, naturalism, impresionism), Blaga încerca o teoretizare cât mai exactă a „Noului stil”, răsturnător de valori în toate domeniile creatoare (plastică, literatură, teatru, artele spectacolului, filozofie). Scriind despre Sculptura nouă, meditează asupra „legendelor și amintirilor bizantine” trezite de sculpturile lui Brâncuși, de extazul abstract, ascensional, esențializat al acestei opere sculpturale. „Pentru această artă sunt și eu”, va declara în sens programatic poetul, într-un interviu acordat lui I. Valerian, observând că „Brâncuși reia o tradiție cu mult mai veche decât așa-zisa sculptură tradițională, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin”. Preluând în titlul lucrării noastre sintagma „afinități elective”, facem precizarea că, în romanul omonim al lui Goethe, pe de o parte cuplul Eduard-Charlotte, căpitanul de cealaltă parte, comentează sensul cunoscut în științele naturii al termenului („afinitățile naturale și elective”), privind aspectul combinatoriu al substanțelor și corpurilor care „se caută, se atrag, se apucă, se distrug, se înghit, se absorb între ele și apoi, după ce s-au unit intim, reapar într-o formă schimbată nouă, neașteptată: abia atunci le atribuim o viață veșnică, ba chiar sensibilitate și inteligență, fiindcă simțurile noastre abia dacă ni se par suficiente pentru a le observa bine, iar rațiunea noastră abia îndestulătoare spre a le înțelege”. Combinându-se și separându-se după legi naturale proprii, substanțele au un comportament interesant, ce poate fi extrapolat lumii culturale și spirituale, ceea ce ne interesează în lucrarea de față: „Abia la acestea afli gradele de afinitate, relațiile mai strânse, mai puternice, mai depărtate, mai slabe; afinitățile devin interesante abia când determină separații. (…) Aici s-a produs o separație, o nouă combinație, și ne simțim, de acum înainte, îndreptățiți să folosim chiar termenul de afinitate electivă, fiindcă lucrurile arată cu adevărat ca și cum o legătură ar fi fost preferată celeilalte, ca și cum una ar fi fost aleasă mai curând decât cealaltă.(…) În această abandonare și apucare, în această fugă și căutare credem a vedea cu adevărat o determinare superioară, atribuim unor astfel de substanțe un fel de violență și de alegere și considerăm expresia științifică de afinități elective pe deplin justificată” . Este vorba, altfel zis, de ceea ce în chimia modernă poartă numele de „valențe combinatorii”, fapt ce se verifică și în relațiile interumane (ea est: problematica romanului goethean, de altfel), în lumea culturii și a spiritului, unde fenomenul electivității, departe de a fi elucidat rațional, apropie, peste mode și timp, vocații, mentalități, comportamente, aspirații, pe scurt zis, tipologii. De la wertherianismul și nietzscheanismul tinereții la faustianismul maturității artistice, opera lui Blaga e un summum de atitudini, marcat de freamătul marilor idei de la cumpăna secolelor în care a trăit. Între toate acestea, credem că „faustianismul” vine să-i exprime profilul psiho-artistic și să-i marcheze în mod distinct opera. Iar metoda prin care punem în evidență această probantă similitudine nu este alta decât aceea a „afinităților elective”, o perspectivă coerentă, funcțională, plină de toate promisiunile radiografierii hermeneutice. Iată, așadar, cum pe o platformă culturală mai extinsă de „afinități elective” își fac simțite prezența, cu toată forța, elemente formative, structurante și catalitice ale veacului său. Marea admirație și prețuire a lui Blaga (9 mai 1895 – 6 mai 1961) față de spiritul lui Goethe (28 aug. 1749 – 22 martie 1832) a dat, în operă, roadele așteptate. Un revigorant freamăt faustic ventilează această onto-poetică metafizică privind opera în ansamblu, daimonul blagian fiind în această accepție ferment catalizator și măsură, echilibru, armonie a creației.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here