,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
Între Scylla și Caribda
Trecând la înarmarea muntenilor săi, Avram Iancu ridica din nou ,,lancea căzută a lui Horea” (Vasile Netea, Munții Apuseni.Muzeu istoric și pantheon al poporului român, București, 1977, p.120). El devine arcul unei idei aprinse, care luminează toată conștiința națională și transformă Apusenii într-un sanctuar al naționalității. În 9 iunie 1848, în târgul de la Câmpeni, îndemnându-i pe moți să fie asemenea altor popoare ale Europei, care-și câștigau cu arma în mână dreptul la existență proprie, Avram Iancu dovedea conștiință și onestitate politică, subordonând spontaneitatea sufletească idealului suprem al poporului-dreptatea și libertatea. Iancu le vorbea moților ,,numai pentru măsură,de apărare, iar nu de lovire, atunci nicidecum nu este turburătoriu” (Gazeta de Transilvania, 10 iunie, 1848). Înnăscut pentru acțiune, Avram Iancu se ridica la înălțimea epocii, care impunea mai sus decât sinele națiunea în toată manifestarea ei supremă. Iconografic, Iancu era june, demnitate și noblețe. Moții înțelegeau pe deplin sufletul tânărului de 24 de ani, asumându-și îndelunga răbdare la care îi îndemna acesta, dar nu puteau uita ce-nvățaseră de la viață, adaugând felului lor de a fi prevederea, procurându-și arme, concepând scenarii defensive, prin aceasta dovedind că ei înțeleseseră ce se jurase la Blaj – dreptate pentru ei și nu opresiune pentru alții.
În timp ce moții și Iancu încă așteptau răbdători un gest de intuiție politică din partea guvernului revoluționar maghiar și din partea împăratului, înstăriții maghiari din așezările din Apuseni, pentru a-și conserva poziția dominatoare, cereau ajutor pentru ,,potolirea” răzvrătiților, în sprijinul lor venind gărzile secuiești. La rândul lor, austriecii gândeau de pe atunci cum să-și continue imperiul, și după vremurile tulburi prin care treceau, făcând un gest de ,,mărinimie”, față de guvernul maghiar, transferând Ministerului de Război al acestuia autoritatea asupra regimentelor de graniță românești. În scurt timp, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, generalul Puchner, va îndeplini ordinele guvernului de la Pesta. Barițiu, Ilarian, Laurian și Bărnuțiu află toate aceste manevre ale imperialilor, inclusiv înarmarea gărzilor nobiliare cu arme de la regimente. Veștile sunt transmise cu rapiditate spre Iancu, deoarece la începutul verii anului 1848, elitele spirituale ale românilor din Tansilvania devin conștiente că singura speranță în apărarea revoluției române o reprezenta forța muntenilor credincioși națiunii și conducătorului lor: „Provoacă-l pe Iancu să facă toate, pregătească poporul că astăzi mâine nu ştim ce ne va ajunge, poate că vom ajunge la un atac apărătoriu şi atunci de nu vom fi gata, vai de noi. Toată speranţia e în munteni că de se vor porni ei aice stăm bine, duhurile din zi ce merge se turbură mai tare, acum tot minutul e scump, timpu e scurt” (Apud .M.Badea, Gh.I,Bodea, Avram Iancu în conștiința poporului român, Cluj-Napoca, 1976, p.46).
Fruntașii românilor din munți înțeleg pericolul și decid alarmarea muntenilor, în 17 și 27 iunie 1848, Avram Iancu, Ion Buteanu, Nicolae Corcheș și alți fruntași ai locului redescoperind uriașul torent de voință și energie populară, pe care se puteau bizui când semnalul luptei se va da. Moții ca și ceilalți țărani români, după cum bine sintetizase Nicolae Bălcescu, simțeau că libertatea și dreptatea fără ce era al lor, fără păduri, fără munți, fără pământurile pe care să robotească din zori și până-n noapte în fapt nu exista: „Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea şi egalitatea sunt minciună (N.Bălcescu, Opere, vol. I, Bucureşti, 1953, p. 312).
Când în ziua de 18 iunie 1848 s-a vestit desființarea iobăgiei din Transilvania, în toate colțurile acesteia țăranii români încep a-și lua ce era al lor. În munți vestea a fost adusă de cei care anchetaseră cu ceva timp în urmă nesupunerile țăranilor din Bistra și Vidra. Aflat în mijlocul mulțimii din Câmpeni, Avram Iancu a mulțumit pentru veste și a dat garanții că se va menține ordinea și linștea, dar „domeniul fiscului regal din acele părţi cu pădurile, stâncile, apele, păşunile şi toate hotarele lui va intra de azi în stăpânirea ţăranilor.” (M.Badea, Gh.I.Bodea,op.cit., p.51). În acea etapă istorică, Avram Iancu devenise conducătorul de necontestat al moților, de care aceștia ascultau fără șovăire. Cum ,,lăcrămățiile” n-avură niciun rezultat pentru poporul român din Ardeal, calea armelor se profila tot mai mult la orizont.
Veneau vremuri tulburi peste Apuseni. Avram Iancu, care, cu fiecare zi care trecea, devenea tot mai adânc cunoscător al firii umane, observa cum curg vremurile, neîncrederea sa în cei care până mai ieri îi apăsau sporea și cu greu se abținea să nu dea semnalul răzmeriței țărănești. Peste ani, participanții la evenimente, elite și popor de rând, dar și urmașii acestora vor lăsa multe amintiri despre cele ce se întâmplau în munți după ștergerea iobăgiei în Transilvania. Autoritățile maghiare sunt foarte îngrijorate de agitația din munți și trimit comisii după comisii să ancheteze cazurile de răzmeriță, acestea având ordine clare privindu-i și pe ,,agitatorii” acestora, pe conducătorii lor de facto (Iancu, Balint, Corcheș, Moga etc). Prevăzători, aceștia reușiseră în luna iunie 1848 să constituie armata muntenilor (tabăra militară de la Gura Râurilor), în a cărei componență erau câteva mii de moți bine înarmați și conștienți de luptele ce-i așteptau. Tradiția populară din Apuseni păstrează până azi întâmplări din vremea premergătoare ,,răzmeriței”, în toate, figura centrală a evenimentelor este Avram Iancu. Imaginativ, în această etapă a derulării evenimentelor, Iancu dobândește în ochii poporului și calitățile unui adevărat strateg militar. În acest sens, una dintre cele mai importante acțiuni ale lui Avram Inacu și ale oamenilor din jurul său au fost alarmările moților din a doua decadă a lunii iunie 1848, cu scopul de a vedea cum se mobilizează și cum răspund unui atac prin surpindere lansat de gărzile maghiare. În această paradigmă se înscriu exercițiile militare din 19 și 20 iunie 1848, când la zvonul că o armată de grăniceri secui grăbea spre interiorul munților, dinspre Albac, Iancu alarmează pe moții strânși între Arieșul Mare și Arieșul Mic. Deși zvonurile au fost false, comandantul moților a putut observa determinarea și viteza de reacție a acestora. Acele evenimente sunt păstrate în tradiția populară, confirmarea acestora venind și din partea șefului comisiei de anchetare a evenimentelor din munți din acea perioadă, Kosma Pal. Constatând că în Apuseni „agitaţia este mare în toate părţile Cîmpenilor şi zilnic creşte, exemplul îndestulător fiind acea demonstraţie născocită, cât şi înspăimântarea şi ridicarea mai nou şi a poporului din Domeniul de Mijloc, în noaptea trecută, fapt dovedit pe deplin de chemările anexate aici” (referire la încurajările și îndemnurile adresate moților din Cărpiniș, la 21 iunie 1848, de către Avram Iancu și Nicolae Corcheș), acesta va concluziona: „poporul din Domeniul de sus şi mai ales de la Cîmpeni şi Bistra s-a adunat înarmat în număr mare, cu o repeziciune fulgerătoare, a stat în arme toată noaptea, şi era sub arme atât la Cîmpeni cât şi la Bistra încă şi ieri dimineaţă. Bănuiala comisiei nu poate fi alta decât că aceasta a fost o demonstraţie românească organizată cu viclenie de către un instigator.” (M.Badea și Gh.I.Bodea,op.cit., p.52. ). Alături de Iancu, moții se legaseră cu inimă curată să-și mântuiască neamul de robie! (Va urma)
Dumitru Cauc
