Bicentenarul Avram Iancu (VII)

430

,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec. 1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU

„Un glas ei mai aşteptă şi sar ca lupii-n ‘stână/
„Bărbaţi, bătrâni şi tineri din munţi şi din câmpii…”
Primind botezul libertății naționale și sociale pe Câmpia Libertății de la Blaj, miile de țărani participanți au dus în satele lor fiorul acesteia, astfel că cele hotărâte de ,,inteligenți” și popor și întărite prin jurământ au ajuns, după 5 mai 1848, în fiecare așezare și casă locuită de români. Vorbele ,,s-a țipat jos iobăgia și robota” devin în scurt timp temă de dezbatere în sfatul obștesc, naționalitatea română fiind hotărâtă să apere cu viața libertatea câștigată. Cum aveau să povestească mai târziu urmașii celor participanți la adunare, ștergerea iobăgiei a fost asociată cu numele lui Avram Iancu, care în ochii poporului întruchipa virtuțile cele mai alese. Deși în multe părți ale Transilvaniei, mișcările țărănești se intensificau, în munți, moții ascultau cu sfințenie de tribunul lor, ca și acesta, nădăjduind că Dieta de la Cluj și împăratul Ferdinand de Habsburg vor valida hotărârile luate de națiunea română la Blaj.
Revenit în munți, Iancu comunică moților ceea ce se hotărâse și se întărise prin sacrul jurământ, generând un uriaș șuvoi de naționalitate, românii fiind hotărâți să nu mai accepte fluturând flamurile maghiare și nici porunca gărzilor sau a nemeșilor. Oriunde ajungea, revărsa fiorul de libertate și speranță primit la Blaj, la rândul lor muntenii își exprimau către tribunul lor toate simțămintele, acum aveau o nouă icoană sfântă unde să-și depună rugăciunile. Iancu era în casele, inimile și pe buzele tuturor. Câmpenii, Abrudul, Zlatna, Bradul, Cărpinișul, Albacul și alte așezări fremătau, căci, fiecare deveniseră o agoră, iar moțul se simțea liber să exprime fără teamă ce trăise până atunci și ce-și dorește cu ardoare. Același fior de naționalitate era și-n satele de podiș și de câmpie, fiecare român fiind mândru de limba, portul și religiunea sa, simțind pentru o clipă dulcele gust al libertății și al speranței. Fiind bine informat despre freamătul țărănimii române, despre desele împotriviri ale acesteia la efectuarea sarcinilor feudale către nobili, Avram Iancu era răbdător, îndemna la liniște, așteptând rezultatul acțiunii celor două delegații desemnate la Blaj. Deși îi îndemna la răbdare pe moți, totuși, la sfârșitul lunii mai 1848, găsindu-se la o întrunire în casa lui Nicolae Corcheș din Câmpeni, unde se mai aflau primarul, preotul, învățătorul și Ioan Șuluțiu, funcționar, Iancu își afirmase hotărârea de a obține cele îndrituite națiunii sale chiar prin forța armelor, dacă rezultatele nu erau cele așteptate. După cum rezultă dintr-un document, Buteanu și Balint, considerau în acel moment că poporul trebuie îmbărbătat încontinuu, însuflețit, să nu scadă avântul revoluționar, iar omul predestinat a duce la împlinire acest deziderat era Iancu, căruia muntenii îi dădeau ascultare necondiționată: „Provoacă-l pe Iancu să facă toate, pregătească poporu că astăzi mâine nu ştim ce ne va ajunge, poate că vom ajunge la un atac apărătoriu şi atunci de nu vom fi gata, vai de noi. Toată speranţia e în munteni că de se vor porni ei aice stăm bine, duhurile din zi ce merge se turbură mai tare, acum tot minutul e scump, timpu e scurt” (M.Badea, Gh.V.Bodea, Iancu în conștiința poporului român, Cluj-Napoca, 1976, p.46).
În tot acest timp, deputațiunile stabilite la Blaj își începeau demersul lor privind înaintrea celor hotărâte și juruite către împărat și către autoritățile maghiare. Deși mulți dintre ,,inteligenți” nu-și puneau prea mari speranțe în Dieta transilvană, totuși erau liniștiți, încercând să-și stăpânească inimile, parcă pregătindu-se pentru furtuna ce urma să se abată. Și ea a venit mai repede decât se așteptau, căci la 29 mai 1848, Dieta a votat ,,Uniunea” fără nicio tresărire de dreptate sau libertate. Cât despre spiritul revoluționar european nici vorbă, măreția maghiară nu lăsa loc măreției și libertății altor națiuni, iar românii s-au simțit total neîndreptățiți. Deși printr-o lege referitoare la religiile recunoscute din Transilvania, ortodoxia era recunoscută oficial, ,,uniunea” și legea referitoare la alegerea parlamentului au contribuit la radicalizarea revoltei populației românești. Răbdători, românii așteptau o minune de la împăratul habsburgic căruia îi juraseră credință la Blaj. Cei însărcinați la adunare să prezinte împăratului dorințele românilor au înaintat petiția în ziua de 18 mai 1848, fără a primi răspuns, același efect avându-l și a doua petiție, înaintată la Innsbruck, în 18iunie. Dezamăgirea s-a transformat ulterior în revoltă generalizată, în neîncredere totală față de monarhie, căci sancționarea de către împărat a hotărârei Dietei de la Cluj anula în fapt ce hotărâse națiunea română la Blaj. Cu certitudine, cei mai dezamăgiți au fost cărturarii care-și puseseră încredere în împărat. Din pântecele pământului transilvan s-a auzit geamătul surd de durere al lui Horea, Cloșca și Crișan. Iuțeala și tăișul lăncii lui Horea reveneau în mințile moților! Un glas înfundat al pământului străbătea peste tot Ardealul, această ,,țară binecuvântată” între toate care sunt: ,,De ce ne-ați ucis speranța?” Și deodată lava a erupt. Țăranii români nu mai ascultă de nicio lege, decât de cele pentru care juraseră la Blaj, prin tribunii și semenii lor, fiind hotărâți să-și ia ce era al lor:pământurile, pădurile, stâncile, adevărul, dreptatea, libertățile de orice fel. Ei știau una și bună: la Blaj se rupsese iobăgia:
„Un glas ei mai aşteptă şi sar ca lupii-n ‘stână/
„Bărbaţi, bătrâni şi tineri din munţi şi din câmpii…”
Fiind bine informat despre freamătul țărănimii române, despre desele împotriviri ale acesteia la efectuarea sarcinilor feudale către nobili, Avram Iancu era răbdător, îndemna încă la liniște, așteptând rezultatul acțiunii celor două delegații desemnate la Blaj.
În Apuseni, vestea ,,uniunii” a născut un torent de ură, de mare dezamăgire, iar ochii tuturor s-au îndreptat spre Iancu, Balint și Buteanu. Fierbeau apele Arieșului… atâtea lacrimi fierbinți ale moților curgeau din nou în el! Altele se adăugau mai la vale, când apele acestuia întâlneau Mureșul, care și el aducea lacrimile celor din Câmpia Tansilvană, de pe Târnave. Pe altele le ducea, la frații de peste munți, Oltul.
Să-și oblojească rănile sau să-și ia ce-i al lor prin orice mijloc? Ce vedeau în jur era amenințător; guvernul dădea dispoziție după dispoziție privindu-i pe tribunii nației, care erau puși sub urmărire severă, iar gărzile naționale maghiare se înarmau până-n dinți. Vărsarea de sânge plutea în văzduh. Națiunea română era la răscruce, iar întrebarea firească era: Quo vadis?
Răspunsul a venit cu iuțeala gândului, căci guvernul revoluționar maghiar, în miopia sa politică de atunci, nu a simțit ce-și dorea cu ardoare și nația română și a dat ordine de arestare a celor care agitau mulțimile: Iancu, Balint, Buteanu, Al. Paiu Ilarian și alții. Prin ordinul guvernatorului provinciei, contele Teleki, Comitetul Național Român ales la Blaj a fost desființat.
Avram Iancu afla la Sibiu veștile despre votarea ,,uniunii”, decizia dizolvării Comitetului National și tragicele evenimente de la Mihalț. Drama țăranilor i-a mâhnit adânc sufletul. Ca și alți țărani de pe Târnave, cei din Mihalț participaseră fizic și cu sufletul la Adunarea de la Blaj, fiind prinși în hora libertății de moții pe care-i văzuseră cum trec voinicește, în frunte cu Iancu, spre Blaj. Asemenea țăranilor din alte sate, după Blaj, mihălțenii au refuzat a mai presta sarcinile pentru nobili, pentru a-i aduce la ,,ascultare” autoritățile locului chemând în ajutor gărzile maghiare din Aiud. În Mihalț istoria era la ea acasă. La 1784 țăranii români din acest sat răspunseseră chemării lui Horea: ,,Nobili să numai fie !”, îndemnul acestuia fiind lege și dorință pentru ei, aceștia atacând curtea nobilului Miklos Banffy din Secășel, un sat aflat în vecinătatea Mihalțului. De ceva timp, aici mocnea ura față de toți opresorii(autorități, justiție, nobili), căci, pentru un prund din Târnava, revendicat de țărani, se purtaseră mai multe judecăți, justiția maghiară, voit partizană, dând dreptate nobilului. Cum națiunea română, la Blaj, își ceruse dreptul la libertate și hotărâse, prin reprezentanții ei, ,,țiparea iobăgiei”, mihălțenii au dus vitele la păscut pe prundul ce și-l însușise nobilul. Vestea că o companie de 100 de secui, alături de autoritățile din Aiud, a sosit în sat pentru a-i aduce la ascultare, a generat o împotrivire și mai puternică a locuitorilor, aceștia hotărând să tragă la malul lor podul plutitor de pe Mureș și Târnava. Somațiile autorităților de a aduce podurile pe apă au rămas fără ecou, mihălțenii hotărând să-și apere dreptul lor. Armata secuiască a trecut prin alt loc, îndreptându-se spre Mihalț, timp în care locuitorii satului au fost vestiți prin clopotul bisericii că un pericol de moarte îi pândește, aceștia înarmându-se cu tot ce găseau (furci, coase, topoare, săbii, chiar puști). Vestea a zburat și mai departe, în ajutorul lor venind și țăranii din satele vecine (Cistelu, Crăciunel și Obreja). În scurt timp, la marginea satului Mihalț, se realizase un sistem defensiv românii erau hotărâți să-și apere dreptul și libertatea câștigată la 3-5 mai, la Blaj. În fruntea secuilor înarmați se găsea însuși prefectul maghiar Miklos Banffy, care, în după amiaza zilei de 2 iunie 1848 a dat un ultimatum celor adunați, condițiile puse de acesta fiind refuzate. La ordinul comandantului unității de secui, șapte salve s-au îndreptat către piepturile neînfricaților români, în ,,măcelul de la Mihalț” pierzându-și viața 12 țărani, alții, fiind grav răniți, murind ulterior. Cei care au supraviețuit atacului, au fost arestați de gărzile secuiești și întemnițați la Aiud. Pe valea Mureșului și a Târnavelor vestea ,,măcelului” de la Mihalț s-a răspândit cu repeziciune, efectul fijnd radicalizarea opoziției țăranilor români, care , încredințați că la Blaj fusese desființată iobăgia, se revoltă în masă. Dând expresie acesteia, Avram Iancu simte în nări gustul răzbunării martirilor, planul său fiind ,,de a merge în munți, spre a lovi de acolo drept în Aiud, de unde venise pieriea mihălțenilor, unde închiseseră pe Simion Balint și pe alți câțiva români cu scopul de a teroriza” (George Barițiu, în ,,Transilvania”, Anul V, nr 21 din 1 noiembrie 1872, p.244). Membrii Comitetului erau la curent cu revolta crescândă a românilor, dar teama unui ,,nefericit război civil ce s-ar fi încins atunci îndată”îi îndemna încă la prudență. Vorbele lui Simion Bărnuțiu: ,,Aveți răbdare că veți face iarăși o horiadă nefericită”, l-au temperat pe moment pe Avram Iancu, care-l venera pe înțeleptul ,,părinte al patriei”, așa că ,,fără voia lui”, a ascultat vorbele acestuia și ale lui George Barițiu. După cum a circulat în mentalul poporului, Avram Iancu ar fi spus acestora: ,,Dacă este așa, de dumneavoastră ascult, dar să țină minte secuii!”. În anul 1872, la moartea Iancului, George Barițiu va recunoaște că ,,dacă românii ar fi început a se înarma bărbătește, îndată, din aprilie, de când au început a se înarma celelate popoare (referire la formarea gărzilor maghiare și secuiești n.ns.) evenimentele din Transivania era să ia cu totul altă față” (,,Transilvania”, nr.21/1 noiembrie 1872, p.245).
,,Om născut pentru acțiune”, cum îl definea în mod fericit Barițiu, cu sufletul îndurerat, Iancu ia drumul Apusenilor, fiind hotărât să apere cu lancea lui Horea dreptatea câștigată în zilele de 3-5 mai 1848 .
Simțind pericolul reprezentat de gărzile maghiare și secuiești bine înarmate și șovine, la rândul lor, fruntașii locali ai națiunii române trec la înarmarea treptată a poporului, așa cum rezultă dintr-o scrisoare a administratorului Zlatnei către Simion Bărnuțiu: ,,am trimis străji pe toate dealurile… și am sosit la Gura Râurilor cu vreo câteva mii de români și cu mai multe române, toți armați” (Istoria Românilor, vol.VII, Tom I, p.292,apud Liviu Maior, Avram Iancu. Scrieri., Cluj, 1972, p.65-72). În această hotărâre a fruntașilor națiunii nu era nimic pentru asuprirea altei nații, cum se vor strădui conducătorii revoluției maghiare să trâmbițeze în lung și lat, națiunea română se înarma pentru a-și apăra libertatea câștigată.
În prima săptămână a lunii iunie 1848, Avram Iancu cutreieră satele dintre Abrud și Câmpeni, unde constată că maghiarii deja aveau gărzi naționale bine înarmate. Vestea atrocităților secuilor asupra mihălțenilor ajunsese în munți, iar moții începuseră să-și facă și ei arme, simțind pericolele ce vor urma. Deși tinerii ,,inteligenți” români, la vestea izbucnirii revoluției maghiare, în martie 1848, au tresărit de dragul bucuriei conaționalilor, aceștia, la rândul lor, la bucuria românilor din mai, același an, au vrut să pună talpa pe grumazul românilor. Ce fatalitate îi urmărea pe înaintașii noștri!
Consfătuirea lui Avram Iancu de la Câmpeni, din ziua de 6 iunie 1848, cu Simion Balint, Ioan Ciurileanu, Nicolae Corcheș și alți fruntași ai românilor, a configurat ideea unei armate a acestora (Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, p.53-54). Răspunzând solicitărilor tribunilor, mii de țărani români iau calea munților, rezultatul fiind viitoarea tabără militară de la Gura Râurilor. Peste doar trei zile, în târgul de la Câmpeni, întâmpinat cu simpatie și mare bucurie, Iancu s-a adresat mulțimii, tunetul din glasul lui Iancu, străbătând ca un fior inimile moților, care-i recunosc acestuia comanda supremă a munților. Inspirând ,,curaj și demnitate, îndrăzneală” în afirmarea drepturilor, Iancu câștigase total încrederea mulțimilor.
Iar vremurile, ca vremurile, nu stăteau pe loc. Țăranii români se opuneau tot mai hotărât ordinelor de recrutare în regimentele de graniță, iar soldații și ofițerii români au trecut deschis de partea cauzei naționale. În acest timp guvernul maghiar nu contenea în a înarma cât mai multe gărzi secuiești, sarcina acestora fiind protejarea nobilimii maghiare, nimicirea oricărei forme de revoltă a românilor. Perspectiva unui război civil nu era prea îndepărtată. Precipitarea evenimentelor, pericolul nimicirii cauzei românilor, l-au determinat pe Avram Iancu să ia hotărârea înarmării românilor. Iancu și moții îmbrăcau haina muceniciei! Vestea s-a lățit în toată Țara Moților și apoi mai departe. Clopotele încep să se tragă în dungă, peste tot se auzeau glasuri de alarmă îndemnând la înarmare: ,,La arme! La arme, fraților! Să apărăm munții noștri! Să apărăm naționalitatea noastră”. În Munții Apuseni, o naționalitate puternică era hotărâtă să-și apere drepturile. (Va urma)
Dumitru Cauc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here