Avanpremieră editorială – OBSESIA PENTRU CUVÂNT (apostile – transversalii)

585

1) „Vibraţiile colaterale” ale Mihaelei Sanda Marinescu sunt de fapt superbe „vibrotexte” şi simultan incantaţii, a căror menire este să iradieze lumina facerii dintâi (că doar poezia e poiein, nu?), fiind totuşi poesis reinaugural, şi să, totodată, recupereze diferenţa ontologică şi alteritatea transepistemologică.

2) Poeta, desigur o veche şi ilustră „columnistă”, îşi înscrie discursul liric pe o traiectorie ascendentă, clarificându-şi cu benefică maturizare auctorială, atitudinea, ancorându-şi „corabia intertextuală” şi „rostirea” voit aurorală, reînfrăgezită, în modernismul interbelic; deci fiind, răspicat, cu sau fără voie, o transmodernistă, în eon postbarbian şi eleatovaléryan.
3) Obsesia pentru Cuvânt e mereu productivă, e „curată” metapoetică, abur ieşit dintr-o atent ţesută, rotundă, sferoidală, poesferă (vezi Al.Husar). Astfel, concepte, simboluri, arhetipuri cad vrăjite în combustii şi transmutări alchimice, autoreferenţiale şi autotelice. Un doctorat în Brâncuşi şi Satie i-a ridicat, dicteului, acest neopitagoric subtil reorientat dinspre margini spre Centru, nivelul expresiv în care figurile de stil par cristale topite în ritmuri agonice şi agonale.
4) Poezia e joc, este eliberarea metafizicii pe căi spontane, grefate obligatoriu pe o cultură temeinic asimilată. Elementele fundamentale: apă, aer, foc, pământ o salvează pe Luciditate din propria-i opacitate. Mihaela Sanda Marinescu se cunoaşte bine şi se comportă în consecinţă. Are în de-eul-ei o sete de frumos, de armonie, de graţie, de absolut, care o extrag din „carcera comună”, o transcend, calitate salutară a unei dicţiuni voit „manieriste”.
5) Impresia de dèja-vu, dèja-dit, nu deranjează. Transsinteza dă versurilor de faţă dreptul la dreaptă legitimitate, cu aură mai degrabă orientală. Şi, totuşi, auditivul relevă în vizual nevoia acestuia de curgere ritualizată, de realcătuire a structurilor sale răsfrânte în meta-oglinzi semantice rafinate, prelungiri ale unei poezii populare, căreia Marin Sorescu i-a edificat o „Descântotecă”. Fie ca şi descântecele/blestemele Mihaelei Sanda Marinescu să şi intrige, să şi repovestească taine, care-de-care mai dornice de a li se înlătura vălul arbitrariului.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here